Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre diferitele denumiri ale reprezentanţilor forţelor de ordine – poliţist, miliţian, jandarm şi carabinier. De unde vin aceste denumiri, că unde ne duc uneori purtătorii lor ştim, din păcate.

Am avut de-a face pe vremuri cu miliţianul, acum o avem cu poliţistul. În perioada interbelică se zice că jandarmul român aplica palma la îndreptarea moravurilor şi menţinerea ordinii publice,  iar acum moravurile şi ordinea sunt păstrate fără aplicarea scatoalcelor de carabinieri. 

Cuvântul ”poliție” a fost preluat nemijlocit din germanul ”polizei”, derivat la rândul său din latinescul ”politia” care înseamnă ”stat, orânduire de stat”. Dar și cuvântul latin provine de la grecescul ”politeia”, adică ”afaceri de stat, formă de guvernământ, stat” care are la bază cuvântul ”polis”, cu sensul ”cetate”, iar mai apoi ”stat”. 

 Iar ”miliție” este un cuvânt vechi ce vine de la latinescul ”miles”, adică ”soldat”.  În latină ”militia” însemna „serviciul militar şi oaste”, precum şi „campanie militară, marş (pohod)”, de la verbul ”milito” – ”a fi soldat, infanterist”. Deci, în Roma Antică termenul ”miliţia” desemna serviciul militar al soldaţilor infanterişti. În Europa medievală milițiile au fost forme paramilitare de organizare a cetățenilor pe timp de război, adică detaşamente de voluntari.

Miliţia ca formă  a serviciului de ocrotire a ordinii publice a apărut în cadrul Comunei din Paris din anul 1871, când a a fost lichidată prefectura poliţiei, iar asigurarea ordinii publice şi a securităţii cetăţenilor  le-a revenit batalioanelor de rezervişti a Gărzii Naţionale.  În aceeaşi cheie, în Rusia, în decursul revoluţiei din februarie 1917 Guvernul Provizoriu a lichidat Departamentul de poliţie şi l-a înlocuit cu miliţia populară subordonată organelor de autoadministrare locală. A În Rusia ideea a fost preluată şi a fost înfiinţată Miliţia muncitorească şi ţărănească.     

Cuvântul ”jandarm” care în România s-ar putea suprapune peste cuvântul ”polițist” vine din franceză unde are forma de plural și înseamnă ”oameni ai armelor”: ”gens”, oameni, și ”d’armes”, de arme. În Franţa trupele de jandarmi au apărut în anul 1791, apoi practica şi denumirea respectivă a fost preluată şi de o serie de alte ţări. Cel mai celebru jandarm e, desigur, cel interpretat de Louis de Funès într-o serie de comedii de prin anii 70 ai veacului care au generat hohote de râs în cinematografele din toată lumea.

În Republica Moldova rolul jandarmilor le revine carabinierilor, cuvânt introdus de primul premier post-sovietic Mircea Druc, care se pare că era cel puțin în unele privințe italofil. În Italia soldații trupelor de interne se numesc carabinieri. În perioada napoleoniană, acest termen desemna un tip de soldați pedeștri din infanteria ușoară, înarmați cu carabine.

După 1871, anul unificării Italiei, carabinierilor le-a revenit şi sarcina de a ocroti ordinea publică şi de atunci sunt un corp de armă aparte în această ţară. Denumirea a fost preluată şi de forţele de interne din statul sud-american Chile.   În Spania carabineros se numesc agenții vamali, noi însă nu am împrumutat termenul cu acest sens.