Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară despre expresia  „N-am un sfanț”, cam uitată azi, dar rostitiă din când în când de inşii care la un moment dat rămân fără bani. Expresia este folosită prin lumea românofonă din moşi-strămoşi, dar acum te-ai mira să fie prea mulţi cei care ştiu ce este sau mai bine zis ce a fost sfanţul.

Această expresie, „N-am un sfanţ”, perpetuată din generație în generație, este  sinonimă cu afirmaţiile „Sunt lefter” sau „N-am niciun ban”.  Dar de unde vine şi ce a sfanţul?

Pe la începutul anilor 1800 circula prin țările Românești moneda austriacă măruntă creiţar, care mai era denumit şi Zwanziger întrucât valora 20 de denari veronezi, zwanzig înseamnând în limba germană 20. La noi ea echivala cu doi lei. Venindu-le cam greu să pronunţe Zwanziger, românii i-au simplificat denumirea şi i-au zis sfanţ.  Dat fiind că făcea parte din categoria mărunţişului, sfanţul era invocat în cazul lipsei totale de bani. „Nu am niciun șfanț”, adică nu am nici mărunţiş.

O altă monedă veche de referinţă pentru sărăcia lucie este lăscaia sau leţcaia, în valoare de jumătate de para, care circula pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în principatele române. A nu avea nici o lăscaie sau nicio lăscaie frântă sau chioară e cam acelaşi lucru cu a nu avea un sfanţ.  Etimologia cuvântului lăscaie cu varianta lețcaie e incert, se presupune că e din slavă – leatski sau leaşski – adică ban lituanian sau leşesc, adică polonez. 

De fapt şi denumirea monedei noastre curente, şi a României, precum și a levei bulgărești, probabil, provine din simplificarea unei denumiri olandeze. Istoria leului românesc începe în secolul al XVII-lea. La acea vreme, în principatele române se foloseau ca monedă de schimb talerii olandezi care mai purtau și denumirea de „löwenthaler”, adică talerul cu leu.  Moneda se numea astfel pentru că avea gravată pe partea din spate imaginea unui leu rampant, acest animal fiind simbolul Olandei. În heraldică animal rampant se  numește animalul ridicat pe labele din spate.

Vă dați seama că pentru români cuvântul ”loventrhaler” nu era mai ușor de pronunțat decât ”zwanziger”, de aceea ei au rebotezat moneda dându-i numele animalului gravat pe ea. Adică,  românii au adoptat moneda și i-au dat denumirea de… „leu”. Și chiar și după ieșirea din uz a talerilor, pe la mijlocul secolului XVIII, numele de leu a fost păstrat ca termen generic pentru bani. Iar în anul 1867 leul a devenit moneda națională a Principatelor Unite.

De altfel, din punct de vedere etimologic leul nostru este rudă cu dolarul.

Pentru că „dolar” este felul în care pronunţau englezii cuvântul „taler”, monedă de largă circulaţie în ţările germanice cu începere de prin secolul XVI.  La fel cum românii şi-au botezat moneda cu numele animalului imprimat pe taler, americanii, când şi-au declarat independenţa în anul 1792, au adoptat ca monedă talerul pronunţat englezeşte, adică dolarul.

Păcat că rudenia aceasta nu e de folos la stabilirea cursului valutar, căci, vorba ceea, frate frate, dar brânza-i pe bani…