Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre unele ecouri mitologice antice ce răsună câteodată în interiorul limbajului nostru modern.

Un  proverb francez afirmă că Bacchus a noye plus d'hommes que Neptune, adică  „Bacchus a înecat mai mulţi oameni decât Neptun”.  De fapt ceea ce a devenit proverb francez e un citat din opera prolificului predicator britanic din secolul 17 Thomas Fuller - Bacchus has drowned more men than Neptune.  Paradoxal, dar francezilor care sunt cunoscuţi ca preţuitori şi consumatori de vin, le-a căzut pe plac această afirmaţie. De altfel, ca şi germanilor şi polonezilor care au proverbe echivalente, ce-i drept fără trimitere la mitologie – la nemţi şi polonezi se zice că mai mulţi s-au înecat în pahar decât în mare.

În mitologia antică romană Bacchus a fost zeul vinului și al viței-de-vie, iar Neptun - zeul mărilor. Bacchus era o divinitate secundară, preluată de la greci, la care zeul respectiv se numea  Dionysus. De fapt, și Neptun, ca și alți zei romani, are un omolog în mitologia greacă și anume pe Poseidon.

Deci, sensul acestei zicale e clar: cârciumile au provocat mai multe victime decât oceanele.

Cu toate acestea, am moștenit de la romani un cuvânt derivat de la numele Bachus căruia i-am extins puțin sensul. Este vorba de cuvântul bacanale care, utilizat la numărul plural, desemna sărbătorile nocturne la romani, cu dansuri, jocuri și petreceri licențioase închinate lui Bachus, zeul vinului, cu exaltare mistică și veselie deșănțată. Actualmente substantivul este folosit și la numărul singular – bacanală – cu sensul de petrecere zgomotoasă și destrăbălată, cu sinonimele desfrâu și orgie.

În secolul II înainte de Hristos la Roma se răspândise chiar un cult aparte al lui Bacchus. Era un cult secret, ca și cultul lui Dionysos din Grecia, rezervat doar inițiaților, care la început erau doar femei, numite bacante. Dar foarte repede practicanții acestui cult au intrat în contradicție cu religia oficială de la Roma prin refuzul de a recunoaște valorile culturale ale acesteia. Astfel că în anul 186 înainte de Hristos Senatul roman a dispus lichidarea cultului, distrugerea templelor lui, confiscarea bunurilor, arestarea liderilor și persecutarea adepților.  Bacanalele au supraviețuit ca sărbători lipsite de componenta mistică.

Și cuvântul bacantă, adică preoteasă a lui Bacchus,  a ajuns peste secole, prin filiera franceză, în limba română, inclusiv cu sensul figurat de femeie destrăbălată, cu purtări libertine.

Anume această imagine e valorificată liric de Mihail Eminescu în poezia ”Venere și Madonă” în strofa în care scrie: Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune/ De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,/O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,/ Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

Și alți scriitori români au vehiculat simbolul bacantei în scrierile lor – Dimitrie Bolintineanu, Duiliu Zamfirescu, Ion Luca Caragiale și Mateiu Caragiale.