Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre un cuvânt pe cât de banal, pe atât de împlântat în istoria civilizației noastre. Mai precis, despre cuvântul salariu,  foarte utilizat în activitatea noastră micro și macro economică și totuși vechi de când lumea și pământul și cu o poveste etimologică interesantă și neobișnuită. 

Nu este un cuvânt pe care să-l caute lumea prin dicţionare – toți ştiu ce ştie dicţionarul:  salariul este suma de bani pe care o primeşte o persoană pentru munca depusă într-o perioadă de timp, de regulă o lună sau o săptămână.

Provine din cuvântul latinesc „salarium” ce desemna în antichitate cota de sare pe care o primeau ofiţerii şi soldaţii din armata romană ca plată suplimentară la soldă. În latină salis înseamnă sare. Romanii au utilizat rădăcina termenului latin al sării - salis pentru a-l desemna pe Salus, zeul sănătăţii. De la el au rămas, în multe limbi, cuvinte ca salut (iniţial, o urare de sănătate), salutar şi chiar salvare.

Așadar, tradus mot a mot, cuvântul „salarium” însemna practic „plată în sare”. Pe vremea Imperiului Roman, sarea avea o importanţă şi o valoare deosebită, inclusiv ca monedă de schimb, fiind denumită, în mod îndreptățit, „aur alb”. Sarea era destinată şi conservării raţiilor de mâncare atunci când acestea erau bogate în carne. 

Practica remunerării cu sare este menţionată în literatura antică, în scrierile lui Seneca şi ale lui Plinius cel Bătrân.

Totuși, cu timpul, soldații, ofițerii, dar și funcționarii romani nu au mai primit sare, ci o sumă de bani care a purtat aceeași denumire – salarium, pentru că suma de bani era destinată achiziționării de sare pentru o lună de zile. Adică, nu mai primeau săculeţul cu sare, ci banii cu care să-şi cumpere singuri condimentul. După cum precizează un text istoric, salariul era „o alocație în monedă care le permitea soldaților din legiunile romane să cumpere un pic de sare pentru a-și conserva rația în zilele în care ea era abundentă în carne”.

Este interesant că acest salarium era diferenţiat, în funcţie de preţul sării dintr-o anumită zonă. 

 Evoluţia lingvistică a făcut ca, pe parcurs, cuvântul „salarium“ să se distanţeze de suplimentul de sare şi să desemneze solda în sine, plata lunară a soldaţilor, iar cu acest sens, cuvântul a fost transferat în limbile romanice. 

Termenul a fost preluat de francezi care i-au spus „salaire“ cu sensul de plată a unei munci. Prin anul 1200 termenul s-a împământenit în Franţa. În engleză circulă sub forma „salary”, în spaniolă, portugheză  şi italiană– „salario”.

Există şi varianta populară „salar”, utilizată mai ales prin Ardeal, dar condamnată de lingvişti la fel cum e condamnată forma populară „servici” a cuvântului „serviciu”.

Ca şi în multe alte cazuri, termenul de origine latină are la noi un sinonim de origine turcă – este cuvântul leafă, din turcescul ulufe, sensul vechi al căruia era de soldă a mercenarilor turci, iar apoi s-a extins până a însemna remunerare în general.

După această incursiune în istorie, nu-mi rămâne decât să vă urez salarii cu care să vă procurați nu doar sare, ci multe și de toate din cele trebuincioase.