Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre expresia ”Răbdări prăjite” şi altele care denotă în limbajul popular lipsa sau puţinătatea mâncării.

Acestea au fost trecute în revistă de lingvista Rodica Zafiu într-un articol din publicaţia ”Dilema veche”. Expresiile populare ce descriu prin intermediul unor feluri de mâncare fanteziste lipsa hranei sunt destul de numeroase şi ingenioase.

Jocul de cuvinte de la baza lor e simplu, dar expresiv. Unele lucruri care nu au nimic de a face cu alimentaţia primesc atributele   prăjit, fript sau fiert, transformându-se astfel în preparate culinare imposibile. Formula cea mai cunoscută este, desigur, răbdări prăjite, care aminteşte întrucâtva de expresia glumeaţă de amânare la nesfârşit  – la Sfântu’ Aşteaptă.

Răbdările prăjite sunt înregistrate de Anton Pann, în Povestea vorbei,  apoi evocate frecvent în revistele umoristice  din secolul 19 şi începutul secolului 20. Unii autori de literatură în stil popular dezvoltă formula -  ”noduri fripte, învăluite cu răbdări prăjite”.

Preparatele fanteziste descriu lipsa mâncării, de obicei legată de sărăcie – bunăoară, ”a mânca coaste fripte“. Dar acelaşi procedeu lingvistic ironizează  pretenţiile culinare exagerate: ”a cere stele fripte şi smochine rupte din pomii Rusalimului“.

O expresie muntenească mai puţin cunoscută a fost readusă în atenţia cititorilor, în ultimii ani, de Mircea Cărtărescu, în proza şi în eseurile sale. ”Păi ce Dumnezeu să-i mai dau, mierte fierte, scoici prăjite?”  Expresia mierte fierte, în care primul cuvânt este atestat iniţial în povestea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea Palatul de cleştar: ”au dorit mierte-fierte, cerul cu stelele, raiul cu miresmele, Zori cu rochi de curcubee  Și cu ochii de scânteie.“.

Adjectivul  fript apare în formule oximoronice glumeţe: despre cineva slab şi palid se spune „parcă mănâncă gheaţă friptă“, iar  versurile dorinţei imposibile, din seria asocierilor absurde, sunt „Frunză verde ceapă coaptă, / Şi aş mînca zăpadă friptă“. 

Un alt mod de a desemna mâncarea absentă e inovaţia lexicală. Cuvinte inventate, fără sens, iau locul felurilor de mâncare tradiţionale.  În lucrarea lui Iuliu Tot în Zanne, Proverbele românilor,  este înregistrată expresia ”avem blejde şi caşcove“, cu explicaţia: ”mâncări închipuite. Prin urmare, nu avem nimic de mâncare“.

Lipsa hranei e descrisă  uneori într-o formulă în care acţionează, cu efect umoristic, ipoteticul şi negaţia: ”De am avea brânză, după cum n-avem pâine, bună apă de păpară“.  În Povestea yorbei a lui Anton Pann sunt pomenite şi meniuri mai realiste, puse însă tot sub semnul sărăciei  şi ironizate pentru simplitatea lor extremă – ”Pâine cu sare e gata mâncare“ – sau pentru aparenta elaborare: ”Dintr-o ridiche patru feluri de mâncare se face: rasă şi nerasă, cute şi felii“.

De altfel, între proverbele adunate de Anton Pann găsim şi o consolare pentru reducerea la minimum a gastronomiei: ”Pântecele omului n-are fereastră ca să i să vază ce a mâncat“.

Pe această notă consolatoare, să ne auzim de bine!