Să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre utilizarea improprie a unor prepoziţii în locul altora. Este o greşeală destul de longevivă în presa moldovenească, dat fiind că fusese semnalată, explicată şi amendată de Valentin Mândâcanu acum vreo jumătate de secol în cartea "Cuvântul potrivit la locul potrivit". O carte care în virtutea cunoaşterii aproximative a limbii de către mânuitorii de tastatură moderni refuză cu încăpăţânare să devină anacronică şi ar merita să fie reeditată. 

Iată că în plin mileniu trei pescuim din ştiri următoarele afirmaţii: "au venit acolo pentru a citit în glas Constituţia" sau "Fiecare le-a citit in glas".  Este echivalentul cuvântului rusesc «вслух» tradus pe timpuri  prin deformarea expresiei româneşti corecte "cu voce tare", adică prin înlocuirea prepoziţiei "cu" cu prepoziţia "în" probabil sub influenţa prezenţei echivalentului ei rusesc "v" înglobate în cuvântul "vsluh".  Locuţuinea adverbială românească corectă este "cu voce tare" sau "cu glas tare".

În alte texte deformarea formulei este minimă, dar oricum nu e binevenită. De exemplu, "Coloana poartă drapele tricolore şi scandează în glas tare lozinci” sau “De vreo două ori am auzit să vorbească cineva la telefon în glas tare".  Deci, cu un minim efort la înlocuirea prepoziţiei "în" cu prepoziţia "cu" restabilim în drepturi corectitudinea limbii române.

Mai rare sunt expresiile eronate cu pretenţii elevate în care glasul de origine slavă e înlocuit cu vocea de sorginte latină.  Expresiile "a citi în voce" sau "a citi în voce tare" sunt la fel de improprii ca "a citi în glas" sau "în glas tare".  Înlocuirea slavismelor cu latinisme nu te face mai român dacă le înlocuieşti în expresii şchioape sub aspect gramatical sau lexical.

Apropo de înlocuiri. Unele expresii vechi au dat naştere unor expresii frazeologice în  care dragostea de latinitate  e inoportună, căci în cazul lor cuvintele "glas" şi "voce" încetează să fie interşanjabile.  De exemplu, spunem "într-un glas" când vine vorba de unanimitate,  dar devenim pretenţioşi până la ridicol zicând în acelaşi context "într-o voce".   Am găsit însă în publicaţii destul de respectabile numeroase titluri despre politicieni aparent rivali care într-o chestiune sau alta vorbesc într-o voce şi nu într-un glas.

Zicala zice că nu trebuie să fii mai catolic decât papa, adică mai latinist decât e corect în litera şi spiritul limbii.

Pe această notă paremiologică şi didactică, să ne auzim de bine!