DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Întrebuinţarea corectă a cuvintelor împrejurimi şi împrejurări (VIDEO)
Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe - despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.
Bunăoară, despre împrejurimi şi împrejurări. Două cuvinte înrudite, din aceeaşi familie lexicală, care sunt confundate uneori, din fericire, nu prea des.
Uneori presa ne comunică despre stabilirea împrejurimilor evenimentului sau despre împrejurimile unor accidente şi incidente. Din context decurge că autorii nu se referă la locurile din vecinătatea celui în care s-a produs evenimentul, accidentul sau incidentul, ci la circumstanţele în care s-a produs. Or, împrejurime înseamnă locul sau ţinutul dimprejur, pe când împrejurare înseamnă situaţie în care se află cineva sau circumstanţă sau întâmplare.
Cu speranţa că această confuzie îşi va păstra caracterul accidental şi frecvenţa minimă, să facem o incursiune în istoria acestor cuvine, rezumând rezultatele investigaţiilor efectuate de lingvişti.
Din adverbul compus "împrejur" derivă atât verbul a împrejura, cu infinitivul său lung substantivizat împrejurare, cât şi substantivul împrejurime. Verbul a împrejura e atestat încă din secolul al XVII-lea. Substantivul împrejurare si-a consolidat în uz în secolul al XIX-lea, când a fost folosit ca echivalent pentru termenul cult circumstanţă. Pe atunci se foloseau în paralele ambele cuvinte, precum și varianta împrejur-stare. În secolul al XVII-lea apăruse şi calcul parţial împregiur-stanţie – el apare în opera lui Dosoftei, iar împrumutul cult "circumstanţă" avea forma "ţircumstanţie" - la acelaşi Dosoftei şi la Dimitrie Cantemir.Cu timpul, "împrejur-stare" şi "împrejurstanţie" au ieşit din uz, iar "circumstanţă" şi "împrejurare" au rezistat: primul mai ales ca termen de specialitate, juridic, al doilea – ca termen curent. În dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim din anii 1871- 1876, "împregiurare" era explicat ca „încongiurare, circumstanţă”, în contexte de tipul: "în împregiurările de faţă", "a lua în consideraţiune împregiurările”, „după împregiurări”. Un spaţiu mult mai amplu îi era acordat termenului "circumstanţă", cu utilizări multiple, de la cele juridice (circumstanţe agravante, circumstanţe atenuante) la unele politice (lege de circumstanţă) sau literare (dramă de circumstanţă), până la contexte curente: "a se afla în grele circumstanţe, a se purta după circumstanţe, în asemini circumstanţe lucrul nu poate ieşi bine". E interesant că acelaşi Dicţionar îi atribuiau cuvântului ”circumstanţă" şi sensul actual al cuvântului "împrejurime": „loc învecinat”. De altfel, chiar şi pentru "împrejurare" dicţionarul academic al lui Puşcariu cuprinde o atestare în care era folosit în secolul al XIX-lea cu sensul împrejurime.
Înlocuirea reciprocă nu este însă valabilă: dacă "circumstanţă" sau "împrejurare" au putut indica și vecinătatea, cuvântul "împrejurime" nu a căpătat un sens abstract şi general, indicând în continuare doar un loc din spațiu.
Actualitate
- DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Când putem utiliza expresia "E ceva putred în Danemarca"
- DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Care este explicaţia faimoasei expresii uzilizate de tineri "Hai pa!"
- DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Cum a ajuns expresia "a face diferenţă", neatestată de dicţionare, atât de răspândită