Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă. Bunăoară, despre vandalism.

Termenul a fost inventat în perioada Marii Revoluții Franceze. Francezii și-au amintit de epica jefuire a Romei în anul 455 de triburile vandalilor. Autorul neologismului este preotul Henry Gregoire, membru al convenției Adunării Stărilor Generale. În 1794 el a prezentat un raport intitulat ”Despre distrugerile provocate de vandalism și măsurile de a le preveni” în care se pronunța contra distrugerii monumentelor de artă la care se dedau revoluționarii. În 1839 cuvântul apare în cartea contelui de Montalembert ”Despre vandalism și catolicism în artă” în care autorul condamna distrugerea bisericilor catolice. Apoi noțiunea de vandali desemnându-i pe cei care distrug deliberat valorile materiale și culturale s-a încetățenit în lexic pe la sfârșitul secolului XIX.

Cuvântul a devenit sinonim cu tot ce denotă cruzime și brutalitate. Istoria afirmă că triburile vandalilor erau celebre prin sălbătăciunea lor.  Dar dacă ne aprofundăm cu documentarea în istorie, am putea ajunge la ideea că lingvistica îi nedreptățește pe vandali. De fapt, ei nu erau sălbatici. Făceau incursiuni pe teritoriul Imperiului Roman, dar le făceau de nevoie, presați de huni. Vandalii i-au luat Romei pământurile din nordul Africii, cu Cartagina pe care au făcut-o capitala regatului lor. Dar pentru localnici venirea vandalilor a fost benefică. Ei au redus impozitele. A înflorit comerțul.  A crescut bunăstarea negustorilor și meșteșugarilor.

Vandalii au reușit să păstreze ordinea romană. Regii vandali și curtenii lor protejau artele, învățau limba latină și organizau turniruri poetice. Vandalilor de vază le plăcea vestimentația elegantă, muzica, băile, teatrul, pasiunile tipice ale aristocrației romane – echitația și vânătoarea ecvestră. Au construit edificii publice, terme, temple creștine. Au asigurat funcționarea apeductelor și canalelor de irigare moștenite de la romani. Deci, n-au fost uși de biserici, dar nici sălbatici n-au fost. Chiar și cea mai gravă crimă a lor, devastarea Romei în anul 455, nu era una ieșită din comun. Comportamentul lor n-a depășit limitele obiceiurilor de război ale epocii. În plus, vandalii nu nimiceau monumentele de cultură și artă, ci le transferau în capitala lor, Cartagena. Romanii înșiși acționau cu mult mai necruțător față de monumentele de cultură ale popoarelor pe care le cucereau.

Deci, istoria și lingvistica sunt nedrepte cu vandalii. Cu toate acestea, nu mai poți scoate cuvintele "vandal" și "vandalism" cu sensul calomniator din toate limbile lumii. Sinuozitățile etimologiei sunt doar o simplă curiozitate. Așa că, sfidând adevărul istoric, vandalismul înseamnă ce înseamnă.