Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre câteva substantive care ne pun probleme uneori la plasarea accentului. Cum ar fi cuvintele radio, taxi sau tangou.

În gramatica limbii române de obicei la conjugarea verbelor se produc deplasări regulate ale accentului, de pe rădăcină pe sufix, în vreme ce substantivul are un accent stabil.

După cum remarcă lingvista Rodica Zafiu, foarte puținele excepţii apar în cazul unor împrumuturi lexicale care s-au încadrat mai greu în morfologia românească.

Cel mai cunoscut e cazul  cuvântului radio: împrumutat din franceză, cu accentul pe vocala finală (radió), ar fi putut intra în tiparul de adaptare prin adăugarea semivocalei –u, cum s-a întâmplat cu cuvintele birou, cadou, cavou, cazinou, erou, metrou, panou, platou, tablou etc. Nu s-a întâmplat aşa, poate şi pentru că e vorba de un termen internaţional, conservat ca atare în multe limbi.

Radio a rămas cu vocala finală din etimon, primind totuşi un U în articulare şi în terminaţia de plural - radioul, radiouri. S-a ajuns astfel la diferenţa de accentuare dintre formele rádio şi radióul-radióuri acceptată de norme și inclusă în dicţionare.

Un proces asemănător – validat de norme  – s-a petrecut cu substantivul zéro, articulat zeróul şi având pluralul zeróuri. În acest caz, sursa principală fiind tot franceza, se poate invoca şi modelul alternativ de accentuare din italiană, zero, cu accent pe prima silabă.

Variaţia de accent e mai puţin observată şi deloc acceptată  în cazul cuvântului taxi, pentru care toate dicţionarele indică accentuarea pe finală. De fapt, accentul apare foarte frecvent, în uzul curent, pe prima silabă (táxi). Acest accent iniţial este întărit de existenţa unor compuse de tipul máxi-táxi.

Neadmisă de norme e şi variaţia  în cazul termenului tango (accentuat: tángo), reîmprumutat, direct de la sursă (spaniola), deşi exista deja în română, unde fusese preluat prin intermediar francez. Dicţionarele noastre actuale indică forma adaptată tangou, cu accent pe silaba finală. Dar în textele publicistice şi publicitare actuale se revine frecvent la etimonul devenit termen internaţional: „tango”. 

Exemplele discutate sunt diferite în mai multe privinţe – ca frecvenţă, înregistrare în dicţionare, relaţie cu norma. Toate ilustrează însă tendinţe destul de puternice în limba româna actuală: atât formale, cum e deplasarea accentului în cuvânt, cât şi culturale, cum e reducerea influenţei franceze şi raportarea vorbitorilor la alte modele lingvistice.

Şi mai e un cuvânt cu accentul oarecum surprinzător  - rucsac are accentul pe ”u”. Accentul se păstrează și la plural: rucsacuri. Prin părţile noastre, probabil sub influenţa rusescului "рюкзак", acest cuvânt e pronunţat de cele mai multe ori cu accentul pe A – rucsAc, or, toate dicţionarele indică accentul pe U. 

Cu speranţa că de acu înainte o să punem accentele unde trebuie, să ne auzim de bine!