DE VORBĂ DESPRE VORBE cu Vsevolod Cernei. Utilizarea corectă a verbelor la modul imperativ
Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.
Bunăoară, despre scrierea corectă a unor construcţii cu verbe la modul imperativ – nu de alta, dar în unele texte apar cuvinte bizare inexistente în limba română – iarto, ajuto, apăro şi altele de acelaşi fel, cu litera o alipită la ce n-ar trebui alipită.
Pentru că verbele la modul imperativ ce exprimă o poruncă, un îndemn, o cerere insistentă, o rugăminte, o invitaţie etc, se scriu într-un cuvânt : Iartă! Ajută! Apără! Când sunt urmate de un pronume personal, forma neaccentuată, construcţia se ortografiază cu cratimă : Iartă-le! Ajută-mă! Apără-i!” La fel, când pronumele este femininul ”o”, se scrie ”Iart-o, ajut-o, apăr-o”, cu cratimă, însemnând ”iartă, ajută, apără pe ea”.
Altă poveste este cu apelativele „frumoaso”, „iubito”, „deşteapto”, care se scriu fără cratimă. Accentuez, anume apelativele de dezmierdare, căci în cazul cuvintelor „iubito” şi „deşteapto” apar confuzii – când e vorba de participiul verbului „a iubi” cu acelaşi pronume neaccentuat „o”, apare, fireşte, cratima: de exemplu: „el a iubit-o pe ea”.
În cazul omofonelor „deşteapto” – când e adresarea dedicată unei femei inteligente sau, în cazul antifrazei ironice, uneia mai sărace la minte, e un cuvânt; când, însă, e imperativul adresat oricui cu ordinul sau rugămintea de a trezi, a deştepta o persoană de sex feminin, cratima e utilizată analogic cu „iar-o, ajut-o, apăr-o”.
În afară de cazurile în care este articol nehotărât, numeral cardinal şi pronume nehotărât, cuvântul laconic “O” mai poate fi şi o exclamaţie foarte polisemantică, putând exprima admirația, bucuria, uimirea, nemulțumirea, revolta, regretul şi încă multe alte sentimente și senzații. Această utilizare nu poate fin confundată cu cele exemplificate adineaori, deoarece, de regulă, exclamaţia monosilabică este plasată la începutul frazelor, după cum o relevă exemplele poetice din Eminescu: “O, adevăr sublime o, tinichea și paie!” sau “O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ” sau din colindul “O, ce veste minunată!”.
Exclamaţia este veche, cu vechimea certificată şi de expresia latinească antică “O, tempora! O, mores!”, citată destul de frecvent şi acum. În traducere înseamnă “O, timpuri! O, moravuri!” şi îi aparține celebrului orator Cicero, din Roma secolului întâi de dinainte de Hristos.
Expresia apare într-un discurs în care Cicero se referea la lăcomia unui pretor al Siciliei – Verres – care distrusese mai multe monumente pentru a le lua podoabele de aur, strângând astfel o avere uriaşă.
De atunci, expresia a rămas în conştiinţa publică şi se foloseşte pentru a se exprima revolta faţă de gradul de decădere a unei societăţi, faţă de moravurile individuale şi colective urâte.
O, câte descoperiri tăinuiesc uneori dicționarele. Pe această notă retorică și patetică, să ne auzim de bine!
Actualitate