Să uităm pe câteva clipe de evenimente şi să vorbim despre vorbe – despre originea şi sensul lor, despre întrebuinţarea lor corectă sau mai puţin corectă.

Bunăoară, despre cuvintele care conţin buclucaşa literă X, care este enigmatică nu numai pentru că în ecuaţiile algebrice desemnează o necunoscută, ci şi pentru că se pronunţă diferit, de la caz la caz, ba „CS", ba „GZ".

De exemplu, se pronunță „egzistă" și nu „ecsistă", la fel cum trebuie să se audă „egzamen", ci nu „ecsamen". Litera „x” este pronunțată atât „gz”, cât și „cs”, în funcție de celelalte sunete cu care se învecinează.

Dar care sunt regulile şi legităţile care impun rostirea cs sau gz? Regulile nu sunt multe, ba chiar dimpotrivă. Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cărții „101 greșeli gramaticale” apărută în anul 2012, singura regulă care poate fi formulată este că ”x” se pronunță ”cs” în următoarele situații: atunci când este prima literă dintr-un cuvânt, atunci când este ultima literă dintr-un cuvânt şi atunci când este urmat de o consoană. De exemplu, în cuvântul „xerox” sau în cuvântul „excursie”.

În schimb, atunci când este situată între două vocale, litera ”x” se poate pronunța ”gz” sau „cs”, fără să existe o normă care să indice când se folosește o pronunție sau alta. Nu există reguli absolute de pronunţare a lui „x" între vocale. De aceea, vorbitorilor nu le rămâne decât să memorizeze fiecare cuvânt cu forma lui corectă. Se pronunţă „gz" în cuvintele exact, examen, exemplu, exerciţiu, exil, există. Unii lingvişti presupun că e pentru că aceste cuvinte au fost importate ca atare din limba franceză, cu tot cu pronunţia franţuzească.

Se pronunţă „cs" în cuvintele aproximativ, axă, fixare, lexic, maxim. Probabil, din acelaşi motiv – şi în franceză acestea se pronunţă la fel.

Tendinţa de a pronunța ecsista, ecsamen, ecsercițiu se face observată în ultimul timp, dar a fost detectată destul de demult – în anul 1982 Alexandru Graur o semnala în Dicţionarul greşelilor de limbă,deopotrivă cu variantele ezista, ezerciţiu, ezamen, sub influența probabilă a formelor italieneşti corespunzătoare care între timp au ieșit din moda rostirii snoabe.

La modă este engleza, dar și în această limbă există diferenţe de pronunţie a lui „x", care presupun la fel învăţarea cuvintelor cu accentele şi rostirea lor specifică. Astfel, în cuvintele englezeşti exist şi exam apare secvenţa „g"z; iar în exercise „x" se pronunţă „ks".

De altfel, se produc confuzii la pronunţare și în cazul unor sunete apropiate, din perechile de consoane surdă/sonoră – p şi b, t şi d, k şi g, s şi z etc. De exemplu, mai pronunță câte cineva opţiune și apsent în loc de opțiune și absent. Atunci când confuzia e transferată și în limbajul scris, pășim pe terenul minat al agramației. 

Cu speranța că v-am ajutat întrucâtva să excelați inexpugnabil în fața celor mai exigente instanțe ale justiției lingvistice, să ne auzim de bine!