Imediat după ce şi-a declarat independenţa de fosta Iugoslavie, în 1991, Guvernul Croaţiei şi-a stabilit drept scop aderarea la Uniunea Europeană. Totuşi, au trecut zece  ani până la începutul negocierilor de aderare, timp în care croaţii au trecut şi printr-un război cu vecinii săi din Serbia.

În noiembrie 2000, Croaţia a început negocierile pe marginea acordului de stabilizare şi de asociere cu UE. În acest tratat, ambele părţi au convenit asupra unui cadru pentru dialogul politic şi au definit condiţiile comerciale. Ţării i s-a cerut să-şi ajusteze Constituţia la standardele europene. De asemenea, Croaţia a trebuit să contribuie mai mult la negocierile regionale, precum şi să depună eforturi pentru a stabili relaţii de de cooperare cu vecinii.
Procesul a fost monitorizat cu atenţie de către oficialii europeni, pe 21 februarie 2003, autorităţile de la Zagreb au depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.

A urmat acordarea statutului de ţară candidată. S-a întâmplat la reuniunea Consiliului European, din iunie 2004. Iar negocierile de aderare au început pe 3 octombrie 2005, în cadrul reuniunii Consiliului Afaceri Generale de la Luxemburg. Acestea au fost încheiate în 2011, iar alegătorii croaţi au votat pentru aderarea ţării la Uniunea Europeană, cu peste 67 la sută din voturi, în cadrul unui referendum desfăşurat în ianuarie 2012.

În această perioadă, sub presiunea Bruxelles-ului, Zagrebul a desfăşurat o campanie împotriva corupţiei şi l-a condamnat pe fostul premier Ivo Sanader, în noiembrie 2012, la zece ani de închisoare pentru corupţie. Totuşi, un număr mare de croaţi continuă să fie de părerea că fenomenul este departe de a fi eradicat. Croaţia a înregistrat progrese şi în domeniul reformei justiţiei, dar şi în cel al asigurării drepturilor minorităţilor.