"Suntem o generaţie dominată de frică. Ne este frică de viitor, de sărăcie, de incomoditate, de singurătate, de responsabilitate şi de iubire". Despre aceasta scrie Octavian Racu, în postarea sa de pe platforma de opinii şi comentarii vox.publika.md.

Vă invităm să citiţi în continuarea articolul integral:

Suntem atât de oripilaţi de lumea în care existăm încât renunţăm la propriile noastre vise de dragul obsedantei idei de "a supravieţui cu orice preţ". Mii de tineri cu vise, cu talente nevalorificate îmbrăţişează profesii pe care le dispreţuiesc de dragul „unei bucăţi de pâine”, pentru a trăi, în cele din urmă, în obscuritate, în pesimism şi regrete, undeva pe la periferiile Sistemului, mulţumiţi că pot rumega în linişte şi comoditate hamburgeri cu cola. Ne simţim atât de mici şi bătrâni, încât nu mai răspundem instinctelor fireşti ai tinereţii de a chema lumea la duel.

Ne bucurăm că avem o tehnologie, care a devenit banală pentru noi, dar care ar fi şocat generaţiile anterioare. În acelaşi timp, suntem şocaţi că ceea ce era banal pentru generaţiile anterioare (hrană, apă, locuinţe, naşterea de copii) reprezintă astăzi un lux pentru noi. Ne întrebăm atunci, care a fost, de fapt, rostul acestei „mişcări înainte”, de eliberare a omului de mediul firesc al existenţei şi plasarea lui în „zona comodităţii”?

Societatea progresistă şi matriarhală încearcă tot mai mult să ne lipsească de orice ar produce discomfort şi durere – senzaţii care menţin conştiinţa propriei existenţe şi autonomia personalităţii. Mamele tind tot mai mult să aleagă naştere fără durere, copiilor li se crează tot mai mult un spaţiu în care ar fi lipsiţi de traume psihice şi fizice, care sunt absolut necesare pentru o formare normală a psihicului unui bărbat sau femei. Orice ar simboliza violenţa, discriminare şi virilitatea este ostracizat şi marginalizat. Omul este relaxat, dizolvat, este lipsit de acea energie creatoare care îi oferă o individualitate. Sloganul hippioţilor americani ameţiţi de băutură şi marijuana: „make love, no war” – defineşte perfect acest curent pacifist de imbecializare în masă, care s-a înrădăcinat puternic în mentalul colectiv postmodern.

Violenţa, ca factor care a creat istorie, este scoasă din societate. În acest fel, însăşi societatea se autoexclude din istorie. Se fie acest sfârşit al istoriei prezis de Fukuyama? Nu exclud. Unii pseudospecialişti ajung să fie chiar revoltaţi de conţinutul manualelor şcolare de istorie, care ar avea cică „prea multă violenţă”. Asta este istoria, domnilor! Fără războaie de dragul femeilor, de dragul teritoriilor, de dragul credinţei oamenii ar fi o turmă de vite rumegătoare (sau fumătoare) de iarbă, care vin din nicăieri şi pleacă spre nicăieri.

Alţii sunt revoltaţi că băieţii sunt crescuţi cu arme de plastic, cu poveşti care conţin mesaje violente („fascistul” şi „teroristul” Făt-Frumos omoară balaurul, iar Ileana Cosânzează este mereu captivă undeva – „ce sexism”!). Firesc, nimeni din aşa-numiţii intelectuali, din aşa-numita societatea civilă nu vor îndrăzni să-şi ridice glasul în apărarea „violenţei” ca fenomen socio-cultural fără a risca să fie etichetat drept „fascist”. În acelaşi timp, are loc un fenomen absolut suicidal: este exclusă acea energie care constituie nucleul civilizaţiei umane, fără de care încetează a mai fi „civilizaţie” şi chiar „umană”. Umanul este înlocuit cu un „umanism” butaforic, cu un simulacru, care pretinde a fi „mai uman decât omul”. Doamne, ce neghiobie!

Din aplicarea acestei matrice, care distruge organicitatea unui popor şi lipseşte generaţiile de energiile creatoare, a rezultat generaţia noastră – nişte pui dezorientaţi şi speriaţi, care se află mereu în căutarea unui loc sub soare sub patronajul unui „nene generos”, care ar oferi stabilitate şi invizibilitate, pe măsura posibilităţilor. O generaţie care nu mai crează nimic, ci încearcă să profite din plin din ceea ce s-a creat până la ei, pentru că actul creator cere jertfă – iar spiritul de jertfă, din păcate, este străin tinerilor noştri.