Potrivit oamenilor de ştiinţă, creierul nostru înmagazinează un fel de schiţe mentale, unice pentru fiecare individ în parte, în funcţie de nevoile sale, care "cartografiază" locurile pe care le vizităm sau avem de gând să le vizităm, şi legăturile dintre ele. Odată cu apariţia GPS-ului, acest efort mental nu mai este necesar, iar creierul nu mai apelează la această funcţie.

 

Munca omului s-a micşorat astfel considerabil. Până acum, eram nevoiţi să fim foarte atenţi la tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru, ca să putem asambla aceste hărţi mentale, presărate cu detalii şi indicaţii, pentru a ne putea ajuta să ne descurcăm în tot felul de situaţii. Odată cu apariţia GPS-ului, procesul cognitiv de cartografiere mentală nu a mai fost necesar.

 

Gary Burnett, profesor la Universitatea din Nottingham, Anglia, a condus în 2005 un experiment în care subiecţilor li se cerea să parcurgă patru rute. Jumătate dintre ei au avut instrucţiuni pas cu pas care să îi îndrume către destinaţie, în timp ce celorlalţi li s-au dat hărţi tradiţionale. Şoferii care doar au urmat instrucţiunile s-au descurcat mult mai slab decât ceilalţi, iar unii dintre ei nici măcar nu şi-au dat seama că prin anumite locuri fuseseră îndrumaţi să treacă de două ori, venind din direcţii diferite.

 

GPS-ul scade capacitatea de concentrare şi de orientare, chiar dacă subiecţii îl folosesc când merg pe jos, şi nu când sunt la volan. Desigur, cei care erau îndrumaţi pas cu pas de-a lungul traseului, ajungeau mult mai repede şi mai exact la destinaţie, în timp ce aceia care foloseau hărţile tradiţionale se mai pierdeau uneori pe drum.