Chiar dacă o operaţiune militară trebuie să fie aprobată de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU, practica a demonstrat că această prevedre legală poate fi evitată. Există precedente în istoria recentă, atunci când au avut loc intervenţii militare al Naţiunilor Unite.

În 1999, întreaga lume era încă şocată de ororile războiului din Bosnia, iar vestea unui nou val de epurări etnice înfăptuite de sârbi asupra albanezilor din Kosovo a grăbit comunitatea internaţională să intervină în forţă. Pe 24 martie, Alianţa Nord Atlantică a lansat o campanie aeriană împotriva Iugoslaviei, condusă de preşedintele Slobodan Miloşevici. În războiul purtat de NATO au fost antrenate până la 600 de avioane din 13 ţări. Au avut loc bombardamente zilnice asupra unor ţinte militare în Kosovo, Serbia şi Muntenegru. Pe 10 iunie 1999, forţele sârbe încep să se retragă, iar Kosovo trece sub administraţia ONU.

O altă operaţiune militară fără mandat ONU a fost intervenţia SUA în Irak, pe 20 martie 1993. După ce Franţa, Rusia şi Germania au refuzat participarea la operaţiunile militare, administraţia americană decide să declanşeze ostilităţile. La intervenţia militară au participat 150.000 de americani şi 23.000 de militari din aproximativ 40 de ţări. La finele lui 2003, ONU adoptă o rezoluţie care "autorizează o forţă multinaţională", menţinând controlul aproape absolut al Washingtonului asupra Irakului. Operaţiunea militară în Irak s-a soldat cu îndepărtarea de la putere a lui Saddam Hussein, care a fost judecat de un tribunal irakian şi executat la sfârşitul lui 2006.

Pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al ONU adoptă o rezoluţie care autorizează ţările membre să "adopte orice măsuri necesare" în vederea "protejării civililor din Libia. Operaţiunea a început pe 19 martie şi este condusă de Franţa şi Marea Britanie, în timp ce Statele Unite asigură o poziţie de susţinere activă. În total, 18 ţări au participat la operaţiuni. Pe 20 octombrie, Muammar Gaddafi fuge, dar este ucis în ultimul asalt împotriva regiunii sale natale.