Deşi puteau fi oricând ţinta lunetiştilor, mulţi jurnalişti şi-au riscat viaţa pentru a transmite informaţii chiar din epicentrul evenimentelor sângeroase de pe Nistru. Au văzut toate ororile războiului. Sunt convinşi că demnitarilor nu le păsa şi nu le pasă de soarta locuitorilor din regiune şi nici de cea a oamenilor care au luptat pentru integritatea ţării.

Au pus mai presus profesia şi au mers la război să adune informaţii, chiar dacă în orice moment riscau să-şi piardă viaţa.

"Ne-a salvat faptul că nu s-a dat toată lumea într-o parte şi noi am reuşit şi-am ieşit din maşină", a spus jurnalistul Gheorghe Mârzenco.

Aceste imagini sunt prezentate în premieră. Au fost filmate pe 2 noiembrie 1990, pe podul de la Dubăsari. Atunci a avut loc prima luptă sângeroasă dintre miliţie şi forţele paramilitare din partea stânga a Nistrului, care au blocat trecerea peste podul de la Dubăsari.

"Am ajuns acolo datorită unor informaţii strict particulare. Am filmat toată bătălia aceasta, cu arme de foc, cu morţi de o parte şi de alta, şi răniţi", a povestit jurnalistul.

"Au murit trei oameni. Au fost răniţi zeci de oameni pe de o parte şi de alta, 37 de poliţişti dintre care unul a murit. Apropo, aceşti poliţişti nu sunt consideraţi participanţi la război. Este absurd ca să consideri 2 martie începutul. A început anume la 2 noiembrie 1990", a menţionat Gheorghe Mârzenco.

Înainte de doi martie, au mai fost şi alte lupte cu morţi şi răniţi. Una dintre ele a fost în decembrie 1991. Începând cu 2 martie 1992, însă, în zona de conflict au ajuns mai mulţi jurnalişti. Puţini dintre ei au mers, însă, acolo de mai multe ori.

"Foarte puţini din presa noastră au mers de multe multe ori încolo. Foarte mulţi au fost măcăr odată. Desigur că aflarea într-o situţie de război este foarte stresantă şi mulţi nu s-au mai dus a doua oară", a declarat jurnalistul Viorel Cibotaru.

Viorel Cibotaru însoţea în zona de conflict jurnalişti moldoveni, dar şi din străinătate. Aproape zilnic transmitea informaţii şi făcea relatări pentru Radio Moldova. Acestea sunt imagini din timpul primelor atacuri ale Armatei a 14, care intrase în conflict deschis cu Chişinăul. Era 20 iunie 1992.

"Se spunea că armta a 14-a a intrat în conflict, dar nu era nici o fotografie, nici un cadru video pentru a confirma acest fapt. În momentul în care tancul a ridicat un pic ţeava-n sus, atunci mi-am dat seama că uşor putea fi o ţintă. Nu aveam nici îmbrăcăminte. Eram o ţintă destul de uşoară", a spus cameramanul Iulius Ştirbu.

"Iulius, de exemplu, era acela care nu avea acest sentiment de frică inhibantă. Au fost deplasări foarte periculoase în care eu consider că el a avut un curaj extraordinar", a precizat Viorel Cibotaru.

"Nu mă gândeam niciodată la rău. Eu mergeam să-mi fac lucrul. Mă gândeam să prind ochii soldaţilor care se uitau. Doream să-i arăt pe toţi, să vadă mama, soţia că e viu", a povestit Iulius.

Mulţi dintre jurnaliştii moldoveni transmiteau informaţii şi pentru agenţii străine.

"Am trecut şi eu atunci, cu detaşamentele de poliţie. Nistru era îngheţat, dar oricum ne puteam prăbuşi sub apă", a menţionat jurnalistul Valeriu Reniţă.

Agenţiile străine aveau cerinţe aparte, deşi riscurile erau mari.

"Asta era regula, să vedem morţii înainte de a spune că-s morţi sau răniţi. Am avut o istorie destul de dramatică, lângă Tighina, când eram trei jurmalişti şi noi eram printre luptători şi se trăgea deschis cu mitraliera în noi, ne-am pitit şi am scăpat vii. Sigur că noi ne puneam ecusoane, se vedea de departe că noi suntem jurnalişti, dar era treaba lunetistului, dacă să ne lichideze ori nu", a precizat Reniţa.

Numai un singur fotoreporter din Moldova transmitea imagini din zona de conflict pentru agenţii străine.

"Era pâinea mea, munca mea. Mergeam şi făceam nişte imagini, seara le trimiteam peste hotare, la agenţii străine şi într-o săptămână luam banii. Adevărat, foarte puţin plăteau în comparaţie cu normele acceptate astăzi şi normele universale pentru plata unor stringheri, foarte puţin, chiar mizezerabil. Dar se plătea mai mult decât era aici", a spus Nicolae Pojoga, fotoreporter.

"Iată fotografia mea preferată. S-a încheiat un armistiţiu, şi lumea pleca acasă", a spus Nicolae.

Jurnaliştii erau atunci printre cei care făceau naveta Chişinău - malul stâng al Nistrului și vedeau situaţia din ambele tabere.

"Parcă n-ar fi departe - o azvârlitură de băţ, de 15-20 de km, dar vreau să vă spun că în Chişinău nici nu se simţea că este război. Totul era planificat în aşa fel, încât în Chişinău era o viaţă, iar oamenii care mureau în tranşee, aveau cu totul altă viaţă", a declarat jurnalistul Valeriu Reniţa.

"Nu era normal. Am mers cu o maşină cu răniţi, eram într-un sat din Anenii Noi. Eram stresat şi plin de frică. Însă la Chişinău erau nunţi. Nu poţi să te superi pe oamenii aceştia", a spus Nicolae Pojoga.

"Ceea ce se întâmpla pe Nistru, parcă era o altă poveste, care ţinea numai de poliţişti, de familiile lor, de familiile care şi-au trimis voluntari copii", a precizat Vlaeriu Reniţa.

De partea cealaltă a Nistrului, în afară de patriotism şi acte de eriosm, au mai fost şi martori ai unui adevărat dezmăţ.

"Din partea transnistrenilor era un haos mai mare. Erau foarte mulţi cazaci, diferite adunături, foarte mulţi criminali, foarte mulţi ofiţeri ai serviciilor secrete", a precizat Cibotaru.

Vedeau şi lipsurile pe care le îndurau cei care au mers să lupte.

"Erau mulţi care nu înţelegeau de ce stau acolo, mai ales că la început erau doar detaşamente poliţieneşti înarmate cu nişte TAB-uri prăpădite, dotate cu pistol mitralieră şi atât. Era o legătura foarte slabă cu cei care i-au trimis să lupte", a mai spus Reniţă.

"Mâna dreaptă nu ştia ce face mâna stângă. Între ostaşii noştri era o necoordonare. Sunt şi secvenţe filmate de mine, unde ei nici nu ştiau ce să facă. Aveau un automat la doi-trei oameni", a spus Iulius Ştirbu.

"Mulţi care erau acolo luptau contra celor cu care cândva au făcut armata, aveau prieteni în Transnistria", a menţionat cameramanul.

"Am văzut nişte oameni rătăciţi. Erau orbiţi de propagandă, aveau altă motivaţie, una chiar mai clară. Lor li se spunea că ai noştri sunt agresori, că sunt fascişti, că violează, omoară", a declarat fotoreporterul Nicolae Pojoga.

Erau protejaţi în vreun fel jurnaliştii noştri care–şi făceau meseria pe timp de război?

"Nu eram protejaţi, nu aveam asigurare medicală şi nici asigurare pe viaţă", a precizat Valeriu Reniţă.

"Putea să se întâmple orice. Eu am fost de două ori în încercuire", a spus Nicolae Pojoga.

"Postul de televiziune CNN, timp de o săptămână sau două, începea jurnalele de ştiri cu secvenţe din Transnistria, filmate de mine", a menţionat Iulius Ştirbu.

Jurnaliştii străini, însă, erau destul de motivaţi să meargă în zone de conflict.

"Aveau autocar studiou, montau emisiunea imediat în autocar. Au mers până la maximum unde se putea, dar e neapărat să fie auzit schimb de focuri şi reporterul când vorbea nu se apleca şi nu se temea", a povestit jurnalistul militar Viorel Cibotaru.

Nici plătiţi şi fără asigurare. Cu ce i-au răsplătit, însă, autorităţile pe oamenii care au fost ochii şi urechile lumii pe câmpul de luptă de la Nistru?

"Aceasta-i o distincţie militară, eu nefiind militar, am fost decorat cu o distincţie militară de stat. Ar fi meritat alţii. Mi-a fost dată pe 14 martie 1996, peste patru ani de la război", a precizat Iulius Ştirbu.

"De 7 ori am fost înaintat la decoraţii, niciodată nu am primit. Totdeauna mă taie politicienii, pentru că eu sunt o persoană neconvenabilă", a spus jurnalistul Viorel Cibotaru.

Multe din imaginile pe care le-au filmat atunci jurnaliştii au fost intenţionat distruse.

"A fost un interes să nu să se păstreze arhiva", a declarat jurnalistul Ion Bujor.

Jurnaliştii moldoveni regretă că statul nu îi ajută măcar să-şi prezinte puţinele documentare cu imagini reale din calvarul acelui război.

"Până acum, noi nu putem să arătăm materialele acestea în şcoli, în instituţii de învăţământ, posturi de televizune. Toţi sunt indiferenţi", a pus Ion Bujor.