În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte. Este o plantă încărcată de magie, simbol al curățeniei spirituale, al libertății și armoniei. Semn de bun augur al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, vâscul, căruia i se mai spune și ''creanga de aur'', este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă.

Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni și druizii celți, cât și de indienii nord-americani. Atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Vâscul își menține prospețimea verde și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.

Potrivit unei tradiții mult răspândite (în special în țările anglo-saxone) cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie și fericire.

Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar — îl numeau ''lacrima stejarului'' și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele, potrivit volumului ''Cartea de Crăciun'' de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997.

O altă legendă spune că Balder, fiul zeiței norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiței l-au readus la viață, iar ea a binecuvântat planta.

În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi dușmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat dușmănia și se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoșteau astfel.

În ajunul Crăciunului, oamenii își împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei și pentru pacea sufletească.

Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivitățile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei își avea originile în mai multe credințe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea.

Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.

Chiar dacă semnificația strămoșilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe țări. Dacă un cuplu îndrăgostit se săruta sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită. În Franța, acest obicei se practică în ziua de Anul Nou.