Noţiunea de calitate şi siguranţă alimentară este sfântă în statele Uniunii Europene. Fiecare stat candidat trebuie să îşi armonizeze legislaţia şi să respecte regulile europene.

Preocuparea pentru calitate e veche de când lumea. Codul lui Hammourabi, datat din anul 2150 î. H. prevedea că: „dacă un zidar construieşte o casă şi ea se dărâmă omorând locatarii, zidarul va fi şi el omorât”.

Ceva mai spre vremurile noastre, într-un raport al lui Colbert, ministru de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, se menţiona: „Dacă fabricile noastre, printr-un lucru îngrijit, vor asigura calitatea produselor noastre, aceasta va duce la creşterea interesului străinilor pentru a se aproviziona de la noi şi banii lor se vor scurge către regat”.

Doar că nici astăzi nimeni nu poate garanta consumatorilor un grad zero de risc. Însă statele membre ale UE au printre cele mai ridicate standarde de siguranţă din lume. Ele pornesc de la principiul că trebuie să avem în vedere tot „lanţul alimentar”.

Legile din UE stabilesc cum să producă fermierii alimentele, ce produse chimice să folosească sau cum să hrănească animalele, cum să proceseze alimentele, ce tipuri de coloranţi şi aditivi să  utilizeze şi cum să-și vândă alimentele.

Legislaţia europeană are în vedere şi siguranţa alimentelor importate în spaţiul comunitar. Foarte important este să fii informat despre ce mănânci.

Eticheta trebuie să conţină informaţii complete despre ingrediente, coloranţi, conservanţi, îndulcitori sau orice aditiv introdus în aliment.

Dacă un ingredient utilizat poate produce alergii, de exemplu- nuci, acesta trebuie marcat pe etichetă, chiar dacă e utilizat în cantităţi foarte mici.