V-aţi întrebat vreodată cum pare lumea văzută de la înălţimea de un metru şi 20 de centimetri? E înălţimea unui copil de 10 ani. Sunt, însă, oameni înţepeniţi pe viaţă în corp de copil. Toţi ei suferă de o boală rară, numită nanism. Vă invit să cunoaşteţi aceşti adulţi mici de statură şi lumea lor de lângă noi.

"Mă numesc Mariana, am 1,25 m înălţimea."

"Mă numesc Valeriu Rotaru şi am înălţimea de un metru şi 50 de centimetri."

"Mă numesc Viorica Ţîlea-Rotaru şi am înălţimea de un metru şi 24 de centimetri."

Mariana, Valeriu şi Viorica sunt doar câteva dintre persoanele de la noi pe care timpul le-a blocat într-un corp de copil. Lumea noastră le pare mare, dar încearcă să se adapteze, ca să nu simtă diferenţa.

Viorica, de exemplu, este profesoară. Predă geografia în liceul din satul Ochiul Alb din Drochia. Mai este şi psihologul şcolii. Şi chiar dacă cei mai mulţi discipoli o întrec la statură, autoritatea sa este de neclintit.  Faptul că e scundă uneori îi dă bătăi de cap. 

"Nu prea am făcut modificări în clasă, mă modific eu după situaţiile care sunt. La şcoală, la tablă este anexată harta, lucrez doar cu harta, scriu doar pe jumătate de tablă, de la jumătate în jos", povesteşte Viorica Ţîlea-Rotaru.

"La început nu înţelegeam de ce are statura aşa de mică. La început, da, puţin ne-a părut ciudat, dar pe urmă am înţeles", spune o elevă a liceului. 

"Ne-am obişnuit deja cu ea. E foarte bună, ne ajută, când avem nevoie ne putem baza pe dumneaei", adaugă eleva Julia Babără.  

"Elevii din clasele mari când se ridicau şi probabil din motivul staturii mele mai joase, parcă îşi plecau capul aşa într-un fel. Iar eu le fac observaţie", menţionează Viorica Ţîlea-Rotaru.

Viorica a reuşit să câştige nu doar încrederea elevilor, dar şi respectul colegilor. "La noi în colectiv se bucură de autoritate şi asta nu influenţează cu nimic statura. Omul se apreciază nu după statură, ci după rezultate.", explică directorul Liceului teoretic "Nicolae Testimiţeanu" din satul Ochiul Alb, Valentin Iacovlev.  

"Noi avem un ansamblu folcloric - "Bălciţele". La toate le-au cusut costume naţionale, dar costumul pentru doamna Viorica era mare şi iată aici am simţit că trebuia să fim noi mai atenţi", povesteşte învăţătoarea Elena Arapu.

Profesoara din Ochiul Alb este căsătorită. Valeriu, soţul ei, nici el nu se evidenţiază prin statură. Înălţimea le-a şi fost, de fapt, acea scânteie care le-a aprins dragostea.

"Am văzut-o la Drochia şi m-am apropiat de ea. Am văzut-o că-i pentru mine, e de statură mică", spune zâmbind soţul Vioricăi, Valeriu Rotaru, care la fel este mic de statură.

"Eu întotdeauna am fost împotrivă. Ziceam, aşa a fost o greşeală, înseamnă că eu trebuie să fiu singură. Şi dacă a fost el insistent... am ajuns să formăm o familie", explică profesoara. 

Pare bizar, dar ambii soţi au iubit, în tinereţe, pe cineva mai înalt ca ei. "M-am întâlnit tot cu o fată, mai înaltă decât mine cu zece centimetri", povesteşte Valeriu Rotaru. 

"Se îndrăgosteau băieţii. Unuia i-am căutat şi soţie, i-am spus că eu nu sunt pentru tine. Tu trebuie să ai o soţie frumoasă şi înaltă ca şi tine", spune Viorica Ţîlea-Rotaru.

Atât Viorica, dar şi Valeriu spun că printre rude nu mai au pe cineva la fel de scund. Iar ca să le fie casa casă, au adaptat şi lucrurile din jur.

Mariana este din Capitală. Şi ea este singura din familie care a rămas blocată într-un corp de statura unui copil. "Am o soră, e înaltă, înălţimea nu o cunosc. Mama tot e înaltă", povesteşte Mariana. 

După şcoală, a vrut să urmeze facultatea de turism. Dar nu are bani ca să-şi plătească studiile. "Noi trăim numai cu mama şi cu sora şi nu poate, nu are putere să mă ajute", povesteşte tânăra. 

Mariana este îndrăgostită. Iar iubitul ei este mai înalt. "El e înalt ca şi toţi băieţii. Nu văd diferenţa dintre mine şi el. Ne înţelegem, chiar dacă lumea se miră când ne vede pe stradă. Noi mergem înainte şi nu ascultăm. Poate da, lui îi este dureros că lumea face comentarii – cum aşa, ce nu mai sunt fete? Dar el mie nu-mi zice", menţionează Mariana.

Viaţa acestor oameni e plină de obstacole pe care noi nu le vedem de la înălţimea noastră. "Cu vestimentaţia e complicat tare. Toate hainele mele sunt cusute. Toate, începând cu pantaloni şi terminând cu palton, cu sacou", explică Viorica Ţîlea-Rotaru.

"Practic numai pantalonii îi scurtez, dar restul nu, restul îmbrac aşa. Încălţămintea o iau pentru copii", spune Mariana. 

"Eu mai uşor îmi găsesc haine. Numai pantalonii un pic scurtaţi", adaugă Valeriu Rotaru. 

"Nu poţi să cumperi un bilet la o casă. Şi înălţimea caselor de cumpărat bilete e pare-mi-se un 1,80 m. Autobuzele, ele nu sunt adaptate pentru oamenii cu deficienţe. Când de la bancomat ei banii, la fel, el vede, eu nu văd", enumeră profesoara. 

Cel mai mult sunt, însă, afectaţi din cauza stereotipurilor care le izolează lumea de a noastră. "Se întorc pe stradă când te duci: ia te uită, ia te uită", afirmă bărbatul.  

"De câte ori mă duceam la un serviciu, când ajungeam la faţa locului, lumea se mira. Ei cred că eu dacă sunt aşa, ei gândesc că eu nu am să pot să muncesc, sau nu or să aibă clienţi. De ce lumea asta e aşa de rea? De ce nu înţelege că noi tot putem munci", susţine Mariana.

Mulţi îi tratează ca pe ciudăţenii, nu ca pe oameni. Nu sunt acceptaţi la serviciu, iar asta naşte în sufletul acestor persoane o mulţime de complexe. 

"Aşa nivel de cultură avem, la noi e mai uşor să arăţi cu degetul, să râzi, să vezi doar neajunsurile în persoana care seamănă cu un copil. Aceşti oameni dacă sunt primiţi la serviciu, ei sunt foarte responsabili. Sunt atât de deschişi, de fideli, nu sunt capabili să trădeze, dacă cineva faţă de ei a manifestat suficient respect", declară psihologul Oxana Gumenaia. 

Iar atitudinea, în majoritatea cazurilor negativă, e aceeaşi pe durata întregii vieţi. "Când trebuia să merg în clasa întâi, Dumnezeu să o ierte, o profesoară îmi spunea, nu vreau să o iau pe dânsa la şcoală, lasă să meargă la o şcoală specială. De obicei este temerea de a nu fi primit sau de a nu fi acceptat", îşi aminteşte Viorica Ţîlea-Rotaru.

"Eu ştiu că eu pot, dar eu nu pot să demonstrez pentru că mie nu mi se oferă şansa să demonstrez", precizează Mariana. 

Specialiştii spun că oamenii de statură mică sunt supuşi unei presiuni enorme din partea societăţii şi nu toţi reuşesc să facă faţă. 

"Cred că la aşa de multe probleme psihologice nu este în stare să reziste nici o persoană matură, dezvoltată normal", conchide psihologul. 

Toţi aceşti oameni suferă de o boală rară, numită nanism. În anumite cazuri, tratamentele hormonale îi pot ajuta. Dar numai dacă sunt făcute la timp. "Părinţii mei îmi spun că au fost la doctori, şi pe la Kiev, dar nu mai era nimic de reparat", spune profesoara din Ochiul Alb. 

"Am fost şi eu pe la medici, dar era târziu", adaugă Valeriu Rotaru. 

"Cu oricine se poate întâmpla. Nicio persoană nu poate fi sigură că în familia sa nu va apărea un copil aşa mic. Şi faţă de această problemă noi trebuie să fim pregătiţi", explică psihologul Oxana Gumenaia.

Iar cei care sunt nevoiţi să-şi trăiască viaţa într-un corp de statura unui copil, au dreptul la o viaţă normală şi la respectul celor din jur.

"Trebuie tu să te depăşeşti mai întâi pe tine şi apoi ceilalţi", îndeamnă Viorica Ţîlea-Rotaru.

"Tot ce am vrut, tot mi s-a îndeplinit", spune zâmbind Valeriu Rotaru. 

"Sunt foarte fericită pentru că lumea mă iubeşte şi eu îi iubesc", punctează Mariana.