Muzeul victimelor deportărilor şi represiunilor politice rămâne doar pe hârtie. Asta pentru că sediul preconizat pentru acesta, s-a dovedit a fi ocupat de agenţi economici. Guvernul urmează să creeze o comisie, care să examineze această problemă sau să identifice o nouă clădire.

Conducerea Muzeului Naţional de Istorie spune că încearcă de şapte ani să deschidă acest muzeu. "O proprietate privată este foarte dificil de a fi întoarsă în domeniul public. E vorba de obstacole din punct de vedere al persoanelor cărora le aparţine încă acest spaţiu, de nedorinţa de a colabora cu Muzeul, cu Ministerul Culturii", explică Eugen Sava, directorul Muzeului de Istorie. 

Deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice, de deznaţionalizare, pusă în practică de autorităţile sovietice. Valentin Dorofeev avea doar doi ani când familia sa a fost deportată, în vara lui 1949, în Kazahstan. Era prea mic ca să înţeleagă evenimentele majore care i-au marcat copilăria. În opinia sa, trecutul nu poate fi şters cu buretele: "Ţin minte că mama ne turna ulei cu sare şi cu pâine neagră. A fost greu".

Istoricul, Ion Varta argumentează importanţa deschiderii acestui muzeu: „Este bineînţeles foarte important întrucât se ştie foarte bine în perioada regimului sovietic de ocupaţie, în spaţiul actual al Republicii Moldova, moartea a fost instrumentată la cote inimaginabile. Ele vor fi şocante atunci când vor fi probate şi vor fi demonstrate prin argumentul de arhivă” explică istoricul.

Oamenii abia aşteaptă să viziteze un astfel de muzeu:

"În primul rând, eu aşi veni cu copiii aici. Am trei copii şi ei trebuie să vadă istoria noastră, a Moldovei".

"Aşi dori să văd tot ce este legat de istorie, de la anul 1905 până la 1945. Cred că vizitatori vor fi".

Potrivit istoricilor, în cele trei valuri de deportări, numărul celor care au avut de suferit se ridică până la cel puţin 80 de mii de persoane, motiv pentru care crearea unui astfel de muzeu este obligatorie.