Când avea 12 ani, Vera Luchița a fost luată de soldații sovietici din mâinile tatălui său și trimisă în gulag. A fost unul dintre cei 60.000 de basarabeni deportați în cele trei valuri de ridicări și unul dintre puținii supraviețuitori. Când vorbește despre cei șapte ani petrecuți în lagăr, bătrâna își atinge pielea obrajilor, cea mai apropiată și fragilă dovadă a chinului prin care a trecut. La 82 de ani, Vera Luchița își amintește cu bucurie de momentul în care a părăsit gulagul și s-a întors acasă. “Ne aranjasem foarte bine acolo. Dar baștina noastră era la noi, la Moldova. Basarabia. România”.

Cei șapte ani de frig pe care avea să-i îndure au început într-o zi de vară, în satul Bardar, din Basarabia.

“În ziua aceea de 7 iulie aveam 12 ani și mai aveam încă trei surori și un frate. Ne-au luat pe noi. Au venit doi soldați, au intrat în casă, l-au pus pe tata pe un scaun și au spus: unul într-o parte și unul în altă parte. Mama a venit la marginea vatrei și mi-a spus ‘Veră, scoală că trebuie să mă ajuți’. Și eu zic: ‘dar la ce trebuie?’ Trebuie să ne ajuți pentru că pe noi ne duc în Siberia. Am rămas înghețată”, ne povestește femeia, așezată pe un scaun de bucătărie.

Aproape 30 de milioane de oameni au trecut, la un moment dat, prin Gulag, o rețea de lagăre controlată de poliția sovietică. Deținuții erau folosiți ca mână de muncă ieftină și cei mai mulți sfârșeau prin a fi epuizați fizic sau zdrobiți psihic. Printr-o astfel de dramă au trecut și cei aproape 60.000 de basarabeni deportaţi în cele trei valuri de ridicări sovietice: 1941, 1949 şi 1951.

“La noi o mai ridicat o dată, prin ’40. Pe noi ne-a ridicat în ’49. Se spunea că, dacă acela care era capul familiei fugea, nu era, familia o lăsa pe loc. Chipurile, lor le trebuia mai tare capul familiei să fie”, povestește Vera Luchița.

Așa că tatăl său s-a smuls din brațele soldaților, într-o tentativă disperată și paradoxală de a-și salva familia.

“Ce cuget i-o dat tatii atunci, nu știu. Din mâinile lor iaca așa a ieșit, unul într-o parte și unul într-alta, și dintre dânșii o ieșit în tindă și o trântit ușa. Trăind alăturea de râpă, el și-a dat drumul prin râpă și s-o suit mai pe deal. A fugit. Acum, dacă tata o fugit, ei au tras în pod vreo două-trei focuri, dar nu puteau ieși, că așa era ușa, și nu era fereastră, era întuneric”, își amintește femeia.

Însă fuga tatălui nu a salvat restul familiei. Iar imaginea bărbatului țâșnind pe ușă a fost ultima pe care au avut-o cu el timp de șapte ani.  “Pe noi și pe mama, cu sarcină, ne-or suit în car și ne-au dus la primărie. Tata a văzut, că era sus, el își făcuse planuri ca să vadă tot. A văzut că pe noi ne ia. El cu țelul ăsta a fugit, ca să ne lase în pace pe noi. Că el așa a și spus, măcar voi să ședeți aici, copchii”.

Alte 15 familii din satul Bardar au fost ridicate odată cu cea a Verei Luchița. Toți au fost îngrămădiți în trenuri și reduși la existența unor animale. Era prima etapă a dezbrăcării de identitate, a procesului prin care individul este redus la zilele în care supraviețuiește pentru a munci în lagăr.

“Ne-au dus la Strășeni. Acolo ne-au îngrămădit din mai multe sate, ne-au suit în niște vagoane de jite. Iaca, mama cu copilașii ei se îngrămădesc într-un colț și tot așa. Am trecut cu foame, cu ce, am trecut. Asta încă a fost mică, dar, când am ajuns pe malul Ertâșului (Irtâș – n.r.) ne-o încărcat în barjă. De lemn. De jite. Dar la noi așa de mare era stresul că noi nu văzusem. Și pornise o panică, de ziceam că pe-aici intrăm în barjă, pe dincolo ne dă drumul în apă și se mântuie de noi. Și era un țipăt și o nevoie. O strășnicie era”, spune Vera Luchița.

Atingându-și obrajii ca de pergament, în timp ce îi curg primele lacrimi, bătrâna rememorează momentele în care frigul siberian îi putea fi fatal. ,,Mă tem că am fost de zeci de ori cu obrajii înghețați și iar dezghețați și… Erau -40 de grade. Nici nu simțeai când îți îngheța obrazul, doar dacă îți spunea cineva. Și apoi iar se punea pielea la loc”.

În timp ce familia lui se îndrepta spre lagăr, tatăl Verei Luchița se ascundea de armata sovietică. Era hrănit, pe ascuns, de rude. “Tata a așteptat să-i dăm noi veste unde suntem. Chiar eu am scris scrisoare. I-am scris unde suntem, cum am ajuns toți, sănătoși. Ce puteam să scriem? E pădure și apă, altceva acolo nu era nimic”, spune femeia. Tot tatăl a fost cel care a venit să-i recupereze, șapte ani mai târziu. ,,Dacă nu venea el după noi, nu mai veneam vii înapoi încoace. Că acolo te lăsau cu o cartoafă”.

Deținuții care rămâneau mulți ani în Gulag ajungeau să se resemneze cu gândul că nu se vor întoarce niciodată în propriile case și se gospodăreau în ostila Siberie.  ,,Nu eram pe locul nostru. Pe urmă ne aranjasem foarte bine acolo, că tata o făcut casă, toate cele. Ne aranjasem foarte bine. Dar baștina noastră era la noi la Moldova. Basarabia. România”.

Vera Luchița avea să se întoarcă în Basarabia, după experiența din Gulag. Satul în care locuiește, Bardar, este una dintre cele 130 de localități care anul acesta au semnat o unire simbolică cu România, scrie libertatea.ro. 

”Știți ce? Am părere că să fim toți uniți, unire, ghinișor, să avem răbdare. Dar pe noi nu or să ne întrebe, cu părerea noastră. Dacă așa a fost înainte unită Moldova asta, Basarabia, că așa îi zicea înainte. Nu suntem împotrivă niciodată”.