În ultimul an, Orientul Mijlociu s-a schimbat rapid şi mult mai profund decât şi-ar fi imaginat cineva vreodată. Anume în această regiune se întâlnesc cele mai mari forţe: dorinţa pentru reforme, luptele sectariene şi interesul puterilor mondiale.

Primăvara Arabă, fenomenul care a înlăturat dictatori şi a deschis calea spre democraţie în ţări precum Egipt, Libia sau Tunisia, a rămas îngheţat în timp în Siria. De 21 de luni, ţara se scaldă în sânge, în timp ce preşedintele Bashar al-Assad se agaţă cu încăpăţânare de putere. Refuzul lui de a pleca din fruntea statului a costat Siria cel puţin 44.000 de vieţi omeneşti. Eforturile diplomatice nu au reuşit să oprească forţa cu care a escaladat conflictul.

Chiar de la începutul lui 2012, Liga Arabă ia frâul în rezolvarea conflictului. Observatorii organizaţiei intră în Siria în ianuarie, hotărâţi să convingă regimul Assad să nu mai ucidă civili, să retragă tancurile din oraşe şi să înceapă discuţiile cu opoziţia. În ciuda prezenţei lor, masacrul a continuat, iar Bashar al-Assad nu a dat niciun semn că ar fi dispus să facă un pas înapoi.

Nici Organizaţia Naţiunilor Unite nu a stat deoparte. Consiliul de Securitate a încercat de mai multe ori să adopte o rezoluţie prin care să condamne violenţele din Siria. De fiecare dată se loveşte, însă, de blocada Rusiei şi Chinei, care îşi folosesc dreptul de veto în faţa oricărei încercări a vestului de a lua o poziţie împotriva regimului de la Damasc.

"Ei insistă pe încetarea focului doar din partea puterii şi încurajează opoziţia să intensifice luptele. Astfel, nu fac decât să provoace lupte mai sângeroase în Siria", a declarat ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov.

În martie, ONU decide o altă abordare a conflictului şi acceptă planul de pace al mediatorului internaţional, fostul secretar al organizaţiei, Kofi Annan. Este pentru prima dată când Bashar al-Assad spune "da" celor şase puncte ale documentului, menit să pună capăt măcelului din Siria. Planul prevedea încetarea tuturor formelor de violenţă armată, stabilirea unui dialog politic între guvern şi opoziţie, accesul deplin pentru asisenţa umanitară şi eliberarea persoanelor deţinute în mod arbitrar. Mulţi s-au arătat sceptici în faţa promisiunilor lui Assad de a lăsa armele în jos şi au făcut-o pe bună dreptate. Kofi Annan recunoaşte că a eşuat şi îşi dă demisia în august, funcţia sa fiind preluată de Lakdar Brahimi, un diplomat cu experienţă. O lună mai târziu conflictul culminează cu cea mai sângeroasă zi de la declanşarea revoltelor în 2011. Peste 300 de oameni mor în doar 24 de ore.

Eşecul diplomaţiei internţionale îi determină pe rebelii sirieni să ia totul în mâinile lor. Astfel, opoziţia iniţiază o campanie de amploare pentru eliberare ţării. Lupte acerbe se dau în capitala Damasc, dar şi în oraşul Aleppo, al doilea ca importanţă din această ţară, care potrivit specialiştilor, vor decide soarta regimului Assad. Brutalitatea tacticilor de luptă a ambelor tabere creşte în fiecare zi, ceea ce a împins 500.000 de oameni să se refugieze în Turcia, Iordania şi Liban. Războiul civil din Siria ia o întorsătură neaşteptată în octombrie când conflictul depăşeşte hotarele ţării. Mai multe obuze siriene au căzut pe teritoriul Turciei şi au provocat moartea a cinci civili.

Incidentul declanşează o săptămână întreagă de schimb de focuri între cele două părţi. Conflictul ia amploare după ce parlamentul turc a autorizat operaţiuni militare în Siria.

"Trebuie să fim pregătiţi în orice moment pentru un război, dacă va fi necesar. Dacă nu eşti pregătit pentru acest lucru, nu te poţi considera un stat, o naţiune. Nimeni nu ar trebui să încerce să testeze determinarea şi sensibilitatea Turciei", a declarat premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan.

Turcia nu se opreşte aici şi interzice zborurile efectuate de avioanele siriene de pasageri asupra ţării. Mişcare vine după ce autorităţile turce au interceptat o aeronavă siriană, suspectată că ar fi transportat din Rusia muniţii pentru armata siriană. Informaţiile au fost negate, însă, de Moscova. Nici aşa, turcii nu-şi găsesc liniştea şi solicită de la NATO sisteme antirachetă la frontiera cu Siria, cerere aprobată în cele din urmă de Alianţa Nord-Atlantică.

Deoarece răzbiul civil din Siria ameninţă stabilitatea în regiune, mai mulţi lideri internaţionali, inclusiv secretarul american de stat, Hillary Clinton, au convins opoziţia fragmentată din Siria să se unească. S-a întâmplat în noiembrie, când a fost format un nou organism de conducere, numit Consiliul Naţional Sirian. Franţa, Marea Britanie şi Turcia au fost primele state care au recunoscut coaliţia siriană, fiind urmate, în decembrie, de Statele Unite.

"Am decis că această Coaliţie a opoziţiei siriene include acum suficiente grupuri, reflectă şi reprezintă suficient populaţia ţării, astfel încât să o considerăm reprezentant legitim al sirienilor", a declarat preşedintele SUA, Barack Obama.

Între timp, zvonurile despre o posibilă intervenţie militară externă în Siria l-au făcut pe Bashar al-Assad să iasă la lumină şi să ameninţe că lumea va plăti scump, dacă Siria va fi invadată de trupe străine.

"Suntem ultimul bastion al stabilităţii şi coexistenţei în regiune. Va avea un efect de domino, care va afecta întreaga lume de la Atlantic până la Pacific. Nu sunt o marionetă. Nu am fost fabricat de Occident pentru a merge în Occident sau în altă ţară. Sunt sirian şi deci trebuie să trăiesc şi să mor în Siria", a spus preşedintele Siriei, Bashar al-Assad.

Presa internaţională speculează că Bashar al-Assad are foarte puţin şanse, poate chiar deloc, să supravieţuiască. Dacă va încerca să fugă sau să demisioneze, susţinătorii i-ar putea întoarce spatele şi riscă să-l numească în trădător. În cazul în care va rămâne însă la putere, ar putea să aibă aceeaşi soartă ca şi liderul libian, Muammar Gaddafi - să fie ucis de către rebeli.

Nici în Egipt, Primăvara Arabă nu a avut rezultatul aşteptat şi s-a transformat mai degrabă într-o iarnă islamistă. Speranţele pentru o tranziţie paşnică spre un guvern reprezentativ păreau realiste la începutul anului 2012, atunci când s-au desfăşurat pentru prima dată în 60 de ani, primele alegeri parlamentare democratice. Cum şi era de aşteptat,islamiştii din Frăţia Musulmană au ieşit victorioşi cu 40 la sută din voturi. Succesul lor pune însă pe jar Occidentul, după ce partidul îşi încalcă promisiunea şi numeşte un singur candidat pentru alegerile prezidenţiale din primăvară. Intenţia Frăţiei Musulmane de a monopoliza puterea a stârnit un val de îngrijorare şi nu în zadar. Pe 17 iunie, islamistul Mohamed Mursi câştiga fotoliul de preşedinte în al doilea tur de scrutin, după ce în prima etapă pe 23 mai rezultatele au fost neconcludente. Mursi îl învinge pe contracandidatul său Ahmed Shafik, fostul premier al ţării în timpul regimului Hosni Mubarak.

"Vom respecta tratatele încheiate între Egipt şi alte ţări, precum şi normele internaţionale. Vom face totul ca să fie respectate valorile umane, în special drepturile omului, respectul faţă de femeie, familie, precum şi drepturile copilului, fără nicio formă de discriminare", a declarat preşedintele Egiptului, Mohamed Mursi.

Adevăratele provocări vin însă în toamnă, când aproape după 2.000 de ani se creează impresia că Egiptul are un faraon. Şi asta, deoarece liderul de la Cairo şi-a oferit puteri depline, ceea ce nu permitea nimănui să-i conteste deciziile. El a semnat un decret pe 22 noiembrie prin care şi-a pus prerogativele la adăpost de recursurile în justiţie. El a mai decis că nici Comisia Constituţională nu poate fi dizolvată. Structura, creată de preşedinte, trebuia să elaboreze proiectul noii Legi Supreme a Egiptului.

Documentul a scos mii de egipteni în stradă, iar violenţele nu au putut fi evitate.

Pus în faţa unei noi revolte, Mursi revine asupra deciziei sale câteva zile mai târziu. El subliniază că doar "actele de suveranitate" vor fi scutite de supravegherea judiciară.

"Acest decret constituţional intervine într-o perioadă foarte scurtă de tranziţie. Acest lucru este foarte important pentru noi", a spus preşedintele Egiptului, Mohamed Mursi.

Explicaţia nu i-a convins însă pe oameni, care au continuat protestele în întreaga ţară.

Sub ameninţarea că Adunarea Constituantă ar putea fi dizolvată de instanţele de judecată, proiectul noii Constituţii este adoptată într-o şedinţă-maraton.

"Sunt două lucruri care trebuie făcute imediat. În primul rând, trebuie retras decretul constituţional, respins de majoritatea egiptenilor. Al doilea pas este amânarea referendumului până vom ajunge la o înţelegere naţională în privinţa Constituţiei care să fie aproape de inima tuturor şi care să includă drepturile şi interesele întregului popor", a declarat liderul opoziţiei din Egipt, Mohamed Elbaradei.

Documentul este ratificat şi de către preşedinte, care anunţă un referendum pe 15 decembrie, menit să ceară părerea poporului în legătură cu noua Legea Supremă. Documentul a împărţit Egiptul în două. Şi asta, deoarece a satisfăcut doar o parte din cererile revoluţionarilor şi anume reducerea mandatelor preşedintelui la două a câte patru ani, întărirea poziţiei Parlamentului şi interzicerea torturii. Cu toate acestea, documentul a fost criticat că ar fi prea islamist şi că limitează drepturile femeilor şi ale minorităţilor religioase.

A venit şi data plebiscitului, care s-a desfăşurat în două etape, pe 15 decembrie şi 22 decembrie. Noua Constituţie a ţării este aprobată cu votul a peste 63 la sută dintre cetăţeni şi intră în vigoare. Rămâne de văzut dacă Legea Supremă, atât de controversată, va asigura calea spre tranziţie, aşa cum susţine Mohamed Mursi.

Pe cât de criticat a fost Mohamed Mursi în Egipt, pe atât de lăudat a fost de comunitatea internaţională. Şi nu pentru deciziile interne, dar pentru rolul său crucial în rezolvarea unui conflict care a ţinut cu sufletul la gură timp de o săptămână o lumea întreagă.

Într-o regiune în care exploziile sunt la ordinea zilei, o rachetă lansată, pe 14 noiembrie, a adus războiul mai aproape. Israelul l-a ucis pe şeful militar al grupării Hamas într-un atac lansat în Fâşia Gaza.

Militanţii din Gaza au ameninţat cu represalii. Răspunsul Israelului a fost pe măsură, mobilizarea a 75 de mii de rezervişti, gata pentru declanşarea unei operaţiuni terestre în regiune.

"Am transmis un mesaj clar grupării Hamas şi altor organizaţii teroriste. Vom continua să facem tot ce ne stă în puteri pentru a proteja cetăţenii noştri", a menţionat premierul Israelului, Benjamin Netanyahu.

"Am supravieţuit 22 de zile în timpul războiului din 2009, iar toţi oamenii au supravieţuit mai mult de 22 de zile. După câţiva ani de la acel război, suntem pregătiţi să rezistăm mai mult de atât", a spus liderul grupării Hamas, Ismail Haniyeh.

Bombardamentele dintre cele două părţi au provocat o activizare diplomatică intensă. Apeluri pentru încetarea focului au venit din toate colţurile lumii. Naţiunile Unite şi Liga Arabă s-au întrunit în şedinţe de urgenţe, iar soluţiile şi acuzaţiile au curs râu.

După mai mult de o săptămână de tiruri intense, care au dat peste cap viaţa a sute de mii de oameni, Israelul şi Fâşia Gaza s-au înteles să facă pace.

Armistiţiul între Israel şi Fâşia Gaza a intrat în vigoare pe 22 noiembrie, când în regiune a fost secretarul american de stat, Hillary Clinton. După trei zile de negocieri, mediate de Egipt, părţile au convenit să înceteze focul.

"Statele Unite salută acordul de încetare a focului în Gaza. Ca acesta să dureze, trebuie să înceteze atacurile cu rachete, iar calmul trebuie să revină la frontieră", a menţionat secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton.

Premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, a ţinut să precizeze totuşi că, în cazul unui eşec al armistiţiului, va urma o operaţiune militară de amploare în Fâşia Gaza.

"Ştiu că mulţi cetăţeni au aştepta acţiuni militare mai dure din partea noastră şi, probabil, ar fi trebuit să le întreprindem. Dar, în acest moment, pentru Israel este mai potrivit să folosească oportunitatea de avea un acord durabil de încetare a focului", a spus premierul Israelului.

Conflictul a dus la moartea a 162 de palestinieni, printre care 43 de copii şi 11 femei. Alte 2.350 de persoane au fost rănite. De cealaltă parte, şi-au pierdut viaţa cinci israelieni. Armistiţiul este unul temporar în această regiune în care nimeni nu poate da garanţii pentru o pace durabilă.

Conflictul cu Fâşia Gaza nu a fost singurul care i-a dat bătăi de cap Israelului în acest an. Iranul a dat de ştire la începutul lui 2012 că nu are nici cea mai mică intenţie să renunţe la programul său nuclear. Acest fapt l-a determinat pe premierul israelian Benjamin Netanyahu să ia în considerare un atac militar împotriva inamicului său de-o viaţă.

"Nu aştept cu un cronometru în mână. Nu este vorba despre zile sau săptămâni, dar nici despre mai mulţi ani. Rezultatul trebuie să fie renunţarea Iranului la armele nucleare", a declarat premierul Israelului.

Dosarul nuclear al Teheranului a revenit în atenţie în luna ianuarie, când autorităţile au anunţat că au început procesul de îmbogăţire a uraniului într-o noua uzină atomică, situată într-o zonă muntoasă. Locaţia este una strategică, iar site-ul nu poate fi distrus nici de rachete, ceea ce a dat de gândit Israelului, dar şi comunităţii internaţionale, că Iranul încearcă de fapt să construiască arme de distrugere în masă.

"Problema nucleară este o scuză politică. Toţi ştiu că Iranul nu doreşte să fabrice o bombă nucleară. Iranul nu este la fel de imprudent ca ei, ca să câştige bani şi să nu ştie ce face cum bombele nucleare. Repet, nu dorim să construim arme nucleare", a spus preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad.

Asigurările făcute de liderul de la Teheran nu a convins însă Occidentul, care a apelat la sancţiuni şi negocieri diplomatice. Totul, în încercarea de a stopa avansarea Iranului pe calea de a deveni o naţiune înarmată nuclear. Prima lovitură vine în iunie, când Uniunea Europeană impune un embargo pentru petrolul iranian. Drept răspuns, Republica Islamică apelează la ultima carte pe care o poate juca-închiderea Strâmtorii Ormuz. Ameninţarea blocării regiunii este o sabie cu două tăişuri, deoarece va afecta Iranul, la fel ca şi Uniunea Europeană dar şi Statele Unite. Explicaţia este una simplă: strâmtoarea Ormuz este un pasaj maritim vital, prin care trec 40 la sută din exporturile navale mondiale de ţiţei. Acest lucru nu opreşte şi Statele Unite să adopte un pachet de sancţiuni împotriva exportatorilor de ţiţei din această ţară.

"Suntem hotărâţi să împiedicăm Iranul să obţină arme nucleare. Credem că încă mai este timp şi spaţiu pentru o soluţie diplomatică. Dar fereastra care permite rezolvarea acestei probleme în mod diplomatic este pe cale să se micşoreze", a spus preşedintele SUA, Barack Obama.

După un raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, în care se arată că sancţiunile economice nu au încetinit program nuclear iranian, UE înăspreşte măsurile. Astfel este interzis comerţul cu Iranul, în domeniul finanţelor, metalelor şi gazului natural.

"Ei au reuşit să reducă o parte din vânzările noastre de petrol, dar, din fericire, vom putea compensa această pierdere. Atrageţi atenţia că este o bătălie, în care inamicul a intrat şi a crezut că poate să îngenuncheze Iranul. Toată lumea ştie că pentru Iran, comerţul exterior nu are un rol important, dar acest lucru a fost folosit ca un război psihologic împotriva noastră", a spus preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad.

În tot acest timp, atât Statele Unite, cât şi Israelul, au ameninţat, în repetate rânduri, Iranul cu intervenţii militare. Problema iraniană rămâne una nerezolvată, iar posibilitatea unui conflict armat va plana în regiune şi în 2013.

Nu doar programul nuclear al Iranului a creat panică în lume. La acest capitol s-a remarcat şi Coreea de Nord. După moartea dictatorului Kim Jong-il în decembire 2011, fiul lui cel mic, Kim Jong-un a preluat puterea. El a încercat să demonstreze că este un succesor demn al tatălui său, prin promovarea capacităţilor nucleare ale ţării. Cu toate acestea, la sfârşitul lunii februarie, lumea a respirat uşurată, după ce Phenianul a anunţat că renunţă la planurile de îmbogăţire a uraniului şi opreşte testarea rachetelor cu rază lungă de acţiune. Drept răspuns, Statele Unite au anunţat că vor relua ajutorul umanitar pentru aceast ţară. Aşa cum a obişnuit şi în trecut, Coreea de Nord a făcut promisiuni, ca mai apoi să le încalce. Pe 12 aprilie, regimul de la Phenian încearcă să lanseze o rachetă balistică, pentru a plasa un satelit pe orbită. Dispozitivul a explodat însă în aer, iar nici după două minute de zbor s-a prăbuşit în Marea Galbenă.

Coreea de Nord sfidează din nou avertismentele comunităţii internaţionale jumătate de an mai târziu, iar de această dată lansează cu succes o rachetă cu rază lungă de acţiune.

Lumea s-a trezit cu această veste pe 12 decembrie. Ea a urmat traiectoria prevăzută, iar rămăşiţele au căzut în zonele preconizate, adică în Marea Galbenă, în Marea Chinei de Est şi în largul Oceanului Pacific, la 300 de kilometri depărtare de ţărmul Filipinelor. Racheta a trecut şi deasupra insulei Okinawa, dar nu a fost o ameninţare pentru teritoriul Japoniei. Astfel, armata niponă nu a doborât dispozitivul, deşi era pregătită în acest sens.

A urmat o avalanşă de reacţii pe plan intenaţional: Naţiunile Unite, Coreea de Sud, Japonia, Statele Unite, Uniunea Europeană, toată lumea a condamnat "actul provocator" al Coreei de Nord, ce încalcă rezoluţiile Consiliului de Securitate. Chiar şi Moscova şi-a declarat regretul profund în legătură cu aceasta.

"Este o provocare îndreptată împotriva stabilităţii regiunii şi împotriva tratatului de securitate. MUSCA Astfel, ambasadorul nostru la ONU a trimis o scrisoare preşedintelui Consiliului de Securitate pentru a demara discuţiile în urma lansării acestei rachete", a spus ministrul de Externe al Japoniei, Koichiro Gemba.

"Coreea de Nord a ignorat avertismentele comunităţii internaţionale. Regimul de la Phenian trebuie să-şi asume responsabilitatea, din moment ce Consiliul de Securitate al ONU a emis o avertizare", a menţionat ministrul de Externe al Coreii de Sud, Kim Sung-Hwan.

Lansarea de către Coreea de Nord a unei rachete pentru a pune un satelit pe orbită arată că Phenianul deţine capacitatea de a o trimite la peste 10.000 km distanţă. Mai mult, succesul înregistrat stimulează credibilitatea atât pe plan intern, cât şi internaţional că noul lider Kim Jong-un nu glumeşte când este vorba despre capacităţile militare ale ţării.

Comunitatea internationala are în faţă un nou an plin de provocări, dar şi sperante. Cert este că lumea rămâne dominată de conflicte care îşi asteaptă rezolvarea.