Rolul armelor hipersonice în conflictele militare viitoare
South China Morning Post a publicat un articol pe 7 ianuarie potrivit căruia China era "în fruntea" dezvoltării tehnologiei de arme hipersonice. Articolul evidențiază o evoluție importantă a tehnicii militare, care ar putea avea un efect major asupra felului în care se desfășoară războaiele. "Este una dintre problemele tehnice care ar putea schimba strategia adoptată într-un conflict militar", scrie analistul George Friedman pe geopoliticalfutures.com, citează digi24.ro.
Războiul, o chestiune de strategie adoptată în funcție de tehnologie
În termeni comuni, o rachetă hipersonică este o armă care poate călători cu o viteză extrem de mare. Aceasta diferă de o rachetă balistică intercontinentală la nivelul propulsiei și este descendentul rachetelor timpurii de croazieră, cum ar fi V-1 german și Matador din Statele Unite. Ulterior, rachetele de croazieră subsonice zburau mai repede, folosind un sistem care comprima aerul absorbit pe care îl amesteca cu combustibilul pentru a crește gradul de combustie, obținându-se astfel viteze superioare.
Racheta Tomahawk avea o caracteristică și mai importantă: a folosit la vremea sa o tehnologie importantă, și anume ghidarea. Până atunci, armele de foc - totul, de la pistoale la artilerie - erau în mod tradițional arme balistice. Odată ce sunt eliberate, traiectoria proiectilelor este determinată de coordonarea mâinilor și a ochilor, matematică, fizică și o mulțime de speranțe. Bătrânele bombardiere foloseau, de asemenea, arme balistice. Odată ce o bomba era aruncată, cădea fără o precizie prea mare. Totul depindea de pregătirea și îndemânarea militarilor.
Armele balistice sunt, fără îndoială, inexacte. În cel de-Al Doilea Război Mondial, de exemplu, britanicii au bombardat Germania. Bombele cădeau atât de departe de obiectiv, încât serviciile de informații germane nu putea să-și dea seama ce țintă caută să distrugă inamicul. Britanicii și-au dat seama de această slăbiciune, precum și de vulnerabilitatea aeronavelor, așa că au început să bombardeze noaptea - fără a alege un obiectiv precis, cu arme incendiare. Ei s-au consolat cu incapacitatea lor de a atinge ținte militare și au optat pentru distrugerea unor zone vaste, inclusiv a orașelor.
Așa că strategia războiului cerea armate mari, mari fabrici industriale și mult timp. Dar trei lucruri au schimbat ecuația. În 1967, Egiptul a scufundat un distrugător israelian folosind rachete sovietice ghidate. În 1972, Statele Unite au distrus podul Thanh Hoa din nordul Vietnamului folosind bombe ghidate. În 1973, egiptenii au distrus o brigadă blindată israeliană cu AT-3 Saggers, rachete antitanc trase de un militar care doar privea printr-o lunetă și ajusta cursul proiectilelor după cum era necesar.
Introducerea munițiilor ghidate cu precizie a modificat modul de desfășurare a războaielor. Conflictul militar a încetat să mai fie o masă de oameni care folosea arme inexacte pentru a se omorî reciproc. A fost nevoie de mai puțini bărbați pentru a distruge personalul și echipamentul inamic. Acum că erau mai expuși riscului de distrugere, armele trebuiau să fie modernizate. Rezervorul vehiculelor a început să fie protejat cu diferite armuri. Apoi, atacul cu proiectile ghidate cu precizie a dus la adoptarea tehnologiei stealth. S-au dezvoltat și perfecționat sisteme anti-rachete, cum ar fi Aegis. Acest lucru a dus la scăderea numărului de baterii antiaeriene, dar a venit cu un cost însemnat.
Tehnologiile de război necesare pentru S.U.A. și China
Îmbunătățirea sistemelor defensive, la rândul lor, a dus la îmbunătățirea sistemelor ofensive, care, în mod natural, au devenit mai rapide și mai mortale. Prin urmare, s-au dezvoltat arme hipersonice, relativ exacte, care au o viteză superioară - de 4-5 ori mai mare decât viteza sunetului.
Având în vedere doctrina militară a Chinei, care se concentrează în prezent asupra controlului la nivel maritim, interesul Beijingului pentru rachetele de croazieră hipersonice are sens. Capacitatea sa de luptă dintre navă și navă este limitată și, prin urmare, are o problemă de a se angaja tactic cu o forță navală inamică. Ceea ce au nevoie chinezii acum, sunt rachetele cu rază scurtă de acțiune pentru a forța armata SUA să se retragă din Marea Chinei de Sud. Rachetele de croazieră ghidate cu precizie ar putea dezorienta și apoi penetra sistemele americane de apărare a navelor. Războiul ar deveni apoi o problemă de interceptare a rachetelor de mare viteză sau de distrugere a platformelor de unde sunt lansate.
Statele Unite au o altă problemă strategică. Cele mai multe dintre războaiele sale se desfășoară în emisfera estică, unde durează luni să deplaseze arsenal militar, aeronave, personal și resursele necesare pentru a le susține. Astfel, rachetele hipersonice de mare precizie devin extrem de atractive pentru americani.
Rachetele inteligente încheie epoca proiectilelor clasice, lansate din tuburi abia după ce se calcula matematic traiectoria până la țintă. În locul lor au venit cele care se pot dirija de către trăgător către țintă, după ce sunt trase, sau ghidate în mod autonom de propriii senzori și sistemul de ghidare.
Rachetele hipersonice duc la o schimbare de tactică pentru că devine dificilă apărarea unei ținte. Cealaltă schimbare constă în schimbarea tempo-ului războiului prin eliminarea unor întârzieri cauzate de deplasarea arsenalului greu și cantitatea de arme și de bunuri în zonele de conflict.
Situația strategică a Chinei necesită arme hipersonice relativ cu rază scurtă, pentru a amenința flota americană. Statele Unite trebuie să se apere de aceste arme, tot cu o armă hipersonică, însă cu rază mare de acțiune, pentru a închide fereastra de vulnerabilitate cu care s-ar confruntă în orice război.
"Desigur, nu se cunoaște cu exactitate ce tipuri de armă deține fiecare țară. Există oameni care susțin în mod autoritar capacitățile performante chineze sau americane sau lipsa lor. Cei care știu, nu vorbesc. Cei care vorbesc, nu știu. Nu cunosc la ce tehnologii lucrează sau deja au Statele Unite sau China. Ceea ce știu, este problema geopolitică cu care se confruntă fiecare țară și tipul de armă care ar putea rezolva problema. Aș paria că ambele țări construiesc armele de care au nevoie și probabil că le au deja", încheie articolul George Friedman.