Sărăcie, boală, război, pericol. Oricât de straniu ar părea, acestea sunt condiţiile în care unii moldoveni aleg să muncească dincolo de graniţele propriei ţări. Au vârste şi profesii diferite, vise şi amintiri diferite, dar au în comun curajul şi dorinţa de a face lumea mai bună. 

Au trecut zece ani de când militarii moldoveni participă la misiuni ONU în zone de conflict. Printre ei se numără colonelul Vitalie Zara, a cărui misiune l-a dus în Coasta de Fildeş.

"Este prima decoraţie din partea Republicii Moldova pentru participarea la operaţiunea de menţinere a păcii. Sunt bucuros că am fost apreciat", declară colonelul Vitalie Zara.

Nu e uşor să faci un interviu cu un astfel de om. Militarul de carieră nu face risipă de vorbe, dă răspunsuri laconice şi exacte şi e greu să sesizezi când îl încearcă emoţiile. Totul până ajungi să-l întrebi cum a fost misiunea din Africa.

"Mi-am adus aminte ce a fost şi cum a fost. A fi posibil, o misiune, aş pleca", îşi aminteşte colonelul. 

A fost printre primii militari moldoveni detaşaţi acolo şi, până să ajungă în lumea aceea specială, presupunea doar ce avea să-l aştepte în zona de conflict.

"Nu eram observatori militari, eram ofiţeri de legătură între statul major al misiunii cu părţile beligerante în ţară. După cum ştiţi, a fost un război civil, după care a fost oprit, în principiu de trupele franceze şi a fost rezoluţia Naţiunilor Unite de a introduce trupele de menţinere a păcii. Eram neînarmaţi. Misiunea noastră era de a monitoriza, observa, raporta la timp ceea ce se face în teritoriu", povesteşte Vitalie Zara.

"Credeam că o să fie o misiune tare reuşită. Vorbesc de procesul de DDR - dezarmare, demobilizare şi reintegrare în viaţa socială", spune colonelul. 

A plecat relaxat, bizuindu-se pe faptul că avea o pregătire fizică şi psihologică serioasă. "Am fost o lună de zile pregătiţi pentru misiune. Ne-au luat prizonieri şi ne băteau şi nu mai spun ce făceau. Treaba mică pe noi făceau, în scopuri de învăţământ, da a fost. În general am fost pregătiţi", îşi aminteşte militarul.

Abia când avea să ajungă în Africa, urma să înţeleagă realităţile crude pentru care niciun antrenament nu te pregăteşte. 

"Noi am depistat într-un sătuc că 80 de oameni au fost ucişi de un alt trib. Inclusiv copii, femei bătrâni. Depistam şi în fântâni aruncaţi şi arşi în casă", spune colonelul.

După zeci de ani de războaie, în Coasta de Fildeş moartea s-a transformat într-un fel de rutină zilnică.

"Dacă vecinul îl taie pe vecin cu maceta pentru un copac de cafea sau cacao, am înţeles că viaţa la dânşii deloc nu e preţuită. Şi nici un respect, n-are nici o valoare viaţa", crede Vitalie Zara.

În rest, ca peste tot în lume, oamenii simpli erau bucuroşi să-şi împartă puţinul cu militarii de lângă ei. Iar asta e o problemă. 

"Bucătăria lor este ceva specific, e diferită de a noastră. Zic trebuie să mănânc pentru că au să se supere. Au fost cazuri când ai noştri militari, observatori refuzau şi pierdeau şi stima, pierdeau... când se duceau a doua oară nu mai era aceeaşi colaborare", menţionează militarul.

Pentru un plus de siguranţă, militarii şi-au luat un câine. Numai că pentru localnici acesta a fost doar oportunitatea unui prânz.

"Am procurat şi un câine. Am lăsat câinele şi ne-am dus într-o patrulă şi când am venit am găsit numai capul. Au luat şi l-au mâncat", povesteşte Vitalie Zara.

Africa nu avea milă de europeni şi le aplica lovitură după lovitură.

"La ora 06.00 ne duceam, la 23.00 - 00.00 veneam înapoi şi după o lună de zile malaria m-a dat jos", îşi aminteşte moldoveanul. 

Însă nu acesta a fost momentul de maximă tensiune, ci unul trăit aproape de sfârşitul misiunii, când războiul şi-a arătat cea mai urâtă faţă.

"Cinci zile rămăsese până la începerea procesului de dezarmare. Şi la 1 noiembrie preşedintele Gbagbo zice: bă, stai oleacă. Nu vrem noi nimic, vrem să-i doborâm pe rebeli şi au început întâi atacurile aeriene cu elicoptere MI-17 cu avioane SU-25. Cinci zile au bombardat", afirmă colonelul moldovean.

Paradoxal, militarii aflaţi în misiune de pace au fost luaţi prizonieri... de război. Fiindcă rebelii din Coasta de Fildeş le calculau valoarea altfel.

"Ne-au înconjurat. Vine unul pe care îl consideram că e aşa frate mare cu noi. Am vorbit cu el îl întrebăm ce s-a întâmplat? Voi o să staţi la noi în prizonierat până nu o să se stabilească şi în caz că trupele pe uscat o să ne atace, voi o să fiţi ca un scut pentru noi. Şi aşa am stat noi de pe cinci până pe 15. Zece zile am stat", spune Vitalie Zara. 

În asemenea clipe, gândul fuge peste mări şi ţări, la cei dragi, pe care nu ştii dacă îi vei mai strânge în braţe.

"Cu soţia am vorbit şi ea tot a observat ceva schimbări în vorbă. Le-am spus că-i iubesc şi copilul şi am zis că eu o să mă întorc înapoi. Şi asta a fost... a început a plânge atunci şi zice: hai, te rog să te întorci înapoi", relatează militarul.

"M-a sunat pur şi simplu să vadă cum este acasă. Şi după ce a vorbit cu Elvira, i-am simţit în voce un pic de... am simţit că ii este greu. Şi iată atunci a fost cel mai greu moment din toată perioada asta", spune soţia militarului Aliona Zara.

"Pentru mine era greu, deoarece nu-l vedeam. Vorbeam la telefon şi îl rugam, plângeam îi spuneam: vino, vino. Erau nişte emoţii aşa de grele", adaugă fiica militarului.

Acum îl vezi că e fericit acasă, cu familia. Dar dacă i s-ar propune o nouă misiune? 

"Totuşi e bine acasă şi e bine şi acolo. Ce nu îmi ajunge acum, da, probabil că ceva adrenalină şi ceva schimbări", consideră Vitalie Zara.

Medicul Octavian Taranov a avut alt tip de experienţă, Orientul Mijlociu. 

"Nu am ştiut, dar Yemenul e una dintre ultimele ţări, după civilizaţie, din lumea arabă", consideră medicul moldovean. 

A plecat să lupte pentru viaţa celor răniţi sau grav bolnavi, dar a ajuns să lupte pentru propria viaţă.

"Un pericol mare era să nu fii împuşcat undeva întâmplător", spune Octavian Taranov.

"La piaţă, cum la noi se vând roşiile, aşa la dânşii grenadele. Automate de care vrei, pistoale de care vrei, cartuşe. Ne uitam, veneam de la piaţă cu torbele în mână şi când începeau a împuşca pe stradă, lăsam şi torbele şi fugeam în spatele clădirii, ca nu cumva să fie vreun glonte aşa mai îndrăzneţ, să ne anine. Am operat foarte mulţi bolnavi împuşcaţi, care numai la război, cum s-ar spune, ai aşa o practică să operezi", povesteşte medicul.

Sărăcia şi violenţa erau la ordinea zilei, dar medicul se temea şi de altele.

"Sunt foarte murdari. Nici un regim sanitar epidemiologic nu se respectă. Nici un control absolut nu-i. Ţara e inundată, invadată de malarie şi tif abdominal. Eu, de exemplu, într-un an de zile, am avut de trei ori tif abdominal", îşi aminteşte doctorul din Moldova.

Pe de altă parte, ca şi în Africa, în Yemen moartea e la ea acasă peste tot.

"Acolo viaţa oamului nu costă nimic. Iată pe stradă, s-au auzit împuşcături, ne-am uitat, a căzut jos. Nimeni nu se apropie, a murit ca un câine. Poliţia a venit s-a uitat că e mort, nici nu întreabă cine l-a împuşcat, de ce, cum? S-a întors şi s-a dus. El e mort", relatează Ocatvian Taranov.

Complicat a fost să se supună regulilor din spitalului privat la care lucra şi unde banii sunt mai importanţi chiar decât viaţa. Practic, medicul s-a trezit obligat să-i facă unui pacient două operaţii complicate în aceeaşi zi.

"Eu nu pot aşa ceva, operăm dintr-o parte, s-a tămădui plaga, vedem cum te simţi şi pe urmă şi din cealaltă parte operăm, pe rând. Nu se poate aşa odată. Nu, a venit şeful: 'matale trebuie să-l operezi din ambele părţi odată pentru că el plăteşte şi trebuie'. Le zic nu poate fi aşa, bolnavul poate să decedeze. El zice: 'Pe mine nu mă interesează', el plăteşte bani, trebuie de făcut", descrie medicul experienţa din Yemen.

A avut de a face cu un patron care nu şi-a respectat promisiunile salariale şi care nu onora meseria de medic.

"El pe noi ne folosea ca robi. Noi am devenit robi după iniţiativa proprie şi cu acordul propriu", spune doctorul.

L-am întrebat dacă ar mai alege un contract extern. Da, ar alege. Dar cu mai multă atenţie. 

"Dacă aş fi ferm convins că plec undeva unde sunt protejat, unde este o ambasadă a Moldovei şi poţi să te adresezi, unde este un consulat, o garanţie oarecare să fie. Dar aşa să pleci în junglă, unde nu ştii ce te aşteaptă şi nu ştii care animal o să te pape. Eu prefer mai bine să rămân aici decât să mă duc", declară acum Octavian Taranov.

Cam acelaşi lucru ni l-a mărturisit Denis Stepanenco, proaspăt revenit de la o bază NATO din Afganistan. Nu ar vrea să mai calce pe acolo, deşi e mândru de experienţa sa.

"Am plecat la 19 ani. Am dus o misiune de patru ani. Doream să dau un ajutor, doream să călătoresc. A fost ceva interesant, o experienţă bună pentru viaţă", crede bărbatul.

"Lucram în bucătărie, găteam, făceam proiecte, dădeam lecţii la afgani despre igiena personală", povesteşte tânărul.

Bucătăria şi pedagogia nu l-au ferit de ororile conflictului din Afganistan. "A fost un caz când a explodat o bombă de 150 de kg. de trotil în apropierea bazei noastre. A fost o explozie enormă. A fost spaimă", îşi aminteşte Denis Stepanenco.

Nu frica era cel mai greu de suportat, ci singurătatea dublată de bariera lingvistică. După ce a depăşit-o, a înţeles că nu putea avea încredere în cineva.

"Să ţii cont să nu te întorci cu spatele la nimeni. În orice moment puteai să fii atăcat. Noi nu putem să ştim gândurile lor. Fiindcă el azi poate să fie prieten, dar mâine poate să fie un terorist, să te atace, să te lipsească de viaţă. A fost un prieten, pe care eu îl consideram prieten, dar în realitate s-a dovedit a fi un terorist", menţionează Denis.

"În fiecare zi când venea la serviciu aducea piese de care avea nevoie să construiască un exploziv", povesteşte tânărul moldovean.

În al doilea an de muncă a fost avansat şef de logistică, aşa că a ajuns să însoţească maşinile cu alimente, pentru militarii NATO din diferite regiuni. 

"Am fost în oraşele Herat, Kabul, Kandahar, Kishlak", relatează Denis Stepanenco.

Fiecare kilometru putea să însemne ultimul drum, dar nu a refuzat misiunea. Era convins că fiecare zi depăşită cu bine îl maturizează. 

"Acolo a fost o activitate oarecare, dar aici, 18 ani, mi-am dat seama că nu am făcut nimic pentru viaţă. Acolo m-am simţit mai util... că am făcut ceva în viaţă", spune tânărul.

Privind în urmă, îşi aduce aminte de experienţe despre care ii greu să vorbească, dar pe care nici nu poate să le uite.

"Un copil de 16 ani umblă deja cu automatul la el. În oricare moment, când ai făcut un gest care nu le place lor şi te-au atăcat", afirmă Denis.

"A fost un copil, de exemplu, care a atăcat un militar şi reciproc a fost atăcat şi copilul. Sunt cazuri din astea când copii sunt adunaţi de persoane rele, foarte rele, care le distrug psihica şi le bagă interesul lor", adaugă bucătarul moldovean.

E mulţumit că a scăpat teafăr şi că la 23 de ani şi-a asigurat un start bun în viaţă. 

"Starea financiară mi s-a mărit foarte tare. Cum observi asta tot a fost făcut din venitul meu. Un apartament, o reparaţie bună", povesteşte băiatul. 

Dar nu uită să spună mereu că acolo, în mijlocul războiului şi în vecinătatea morţii, a înţeles ceva esenţial. 

"Iubeşte-ţi viaţa şi spune mulţumesc şi spune la foarte multe persoane că le iubeşti. Că într-o zi poţi să te scoli de lângă el şi deja să nu fie lângă tine", consideră Denis Stepanenco.