Secretele corpului uman: Opt simțuri pe care nu știai că le posezi
Toată lumea este conştientă, în general, de cele 5 simţuri cu care organismul uman a fost înzestrat. Unii plusează, spunând că omul ar avea 21 de simţuri! Aşa că aceia care cred căau chiar şi „al şaselea simt” nu sunt departe de adevăr, chiar dacă asta nu înseamnă că „pot vedea viitorul”.
Atunci când vorbim despre cele 5 simţuri fundamentale, ne gândimevident la auz, miros, văz, pipăit şi gust. Numai, că dincolo de acestea, lumea ar fi surprinsă să afle că avem şi alte câteva simţuri pe care le-am putea numi extinse.
De ele aflăm doar atunci când devenim conştienţi că le folosim zilnic fără că măcar să ne gândim la ele. Şi multe dintre aceste simţuri umane sunt extrem de importante pentru funcţionareaorganismului.
Să nu uităm că simţim lumea înconjurătoare datorită unei multitudini de senzori răspândiţi în organism, senzori care transmit creierului semnalele care apoi ne coordonează acţiunile. Un sistem extrem de complex şi de rapid în acelaşi timp. În rândurile care urmează, vom prezenţa câteva dintre aceste simţuri extinse.
Simţul preaplinului
Atunci când mâncăm sau bem peste măsură, organismul ne înştiinţează aproape imediat. Este că şi cum s-ar aprinde un bec portocaliu de semnalizare, de avarie. Cum este posibil acest lucru? Este vorba de un simt separat pe care îl avem, simţul preaplinului, posibil datorită existenţei unui set de receptori senzoriali care ne transmit că trebuie să ne oprim dinmâncat. Unii din aceşti senzori sunt un fel de receptori de volum, care ne avertizează atunci când stomacul devine plin. Procesul este, în mare, acesta: mâncarea intră în stomac, stomacul se dilată şi atunci se activează receptorii de volum, aceştia trimit mesaje către nervul vag medulla oblongata şi apoi semnalele se întorc în stomac prin nervul vag. Rezultatul? Ne ridicăm de la masă şi spunem că nu mai putem mânca nimic. Dacă acest simţ n-ar există, am fi în situaţia personajului unui film mai vechi care nu se putea opri din îngurgitare şi al cărui stomac, supra-dilatat, explodează.
Simţul termic
Poate părea un simt obişnuit, care trimite la unul din cele cinci de baza, dar, surprinzător, simţul care percepe temperatura nu e o parte din simţul pipăitului, ci un simţ separat pe care îl avem. Receptorii termici din organism detectează atât fierbinţeala cât şi răceală, permiţând organismului să se ajusteze în funcţie de temperatura mediului în care suntem. Semnalele termo-receptorilor sunt transmise prin trunchiul nervos din şira spinării pentru a ajunge la talamus, de unde ajunge la noi pentru a fi informaţi de starea lucrurilor.
Simţul nivelului de oxigen
Poate nu ştiţi, dar nişte senzori din organismul nostru stau cu ochii pe sângele din arterele noastre, monitorizând nivelul de oxigen, dar şi cantitatea de bioxid de carbon saunivelul ph. Aceştia sunt „chemoreceptorii periferici”, adică nişte extensii senzoriale ale sistemului nervos periferic plasaţi în vasele de sânge, rolul lor fiind de a detecta schimbările în concentraţiile chimice. Cum se traduce acest simţ? Receptorii alertează organismul atunci când nivelul de bioxid de carbon devine prea ridicat, făcându-ne să ajustăm expiraţia la un ritm corect. În plus, organismul are receptori care ne spun cât de plini cu oxigen sunt plămânii, în aşa fel încât creierul să poată şti când să oprească respiraţiaşi când s-o reia. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
Simţul busolei
Poate părea surprinzător dar, potenţial, organismul nostru poate şti direcţia în care mergem, şi asta tocmai bazându-se pe simţul care detectează câmpul magnetic al Pământului. Şi, deşi mai rămân câteva lucruri neclare, cum ar fi cât de capabili suntem să folosim acest simt în mod adecvat, el ne-ar fi foarte util în situaţii de orientare, asta dacă am şti să-l stăpânim. Unele persoane au un extraordinar simţ al orientării, ceea ce înseamnă că ele au posibilitatea de a controla receptorii magnetici la un nivel mult mai avansat în comparaţie cu media umană. Aceste persoane pot spune în mod instantaneu în ce direcţie stau cu faţa, spre nord sau spre sud, fără să aibă nevoie de o busola. Nu ar fi de mirare, chiar dacă la omul civilizat acest simţ s-a atrofiat, în vreme ce la alte vieţuitoare precum albinele, păsările sau chiar vacile, el este încă prezent.
Simţul echilibrului
Cunoscut şi sub numele de simţul vestibular sau al „balanţei”. Multă lume a devenit conştientă de acest simt vestibular, al echilibrului, mai ales atunci când el este afectat de îngurgitarea unor mari cantităţi de alcool. Atunci spunem că ne-am pierdut simţul echilibrului, acel simţ care este controlat din urechea noastră interioară. Interesant este faptul că, deşi urechea interioară este parte şi a sistemului implicat în simţul auzului, simţul echilibrului este unul separat, din categoria simţurilor extinse.
Simţul durerii
Unii sugerează că acest simt ar fi acelaşi lucru cu cel al pipăitului. Numai că, deşi cele două pot fi de obicei combinate, durerea este o senzaţie cu totul diferită. Mai mult decât atât, unii cercetători cred că durerea ar trebui „spartă” în trei simţuri separate, asta pentru că fiecare s-ar referi la trei tipuri distincte: durerea localizată la nivelul pielii, durerea la nivelul oaselor şi durerea organelor interne. În vreme ce acestea ar fi mai degrabă subcategorii decât simţuri separate, ideea este că există mai multe senzaţii de durere pe care trebuie să le avem în vedere. Asta deoarece, dacă nu simţi durerea sunt riscuri mari prin ignorarea tratării problemelor de sănătate. Pentru că durerea este un semnal care ne avertizează că organismul nostru este în pericol.
Simţul cronologic
Este simţul scurgerii timpului. Majoritatea oamenilor au o relativă bună percepţie a timpului. O parte a acestui simţ este guvernată de nucleul chiasmatic, adică acela care controlează ritmul nostru circadian. Numai că deşi abilitatea de a percepe trecerea timpului este, în mare, foarte utilă, ea poate fi înşelată de multe ori, ca de altfel majoritatea simţurilor. Fiecare om a trăit senzaţia că unele zile trec mai repede şi altele mai încet.
Simţul spaţiului
În membre există receptori care transmit informaţii legate de unghiul încheieturilor, lungimea sau tensiunea muşchilor, toţi integraţi într-un sistem coerent care ne informează permanent despre poziţia membrelor noastre în spaţiu. Asta testează poliţia atunci când opreşte şoferii pentru a le face un test de ebrietate, punându-i să-şi atingă vârful nasului cu vârful degetului. În condiţii normale, considerăm acest simt garantat, dar uneori el ne părăseşte.
Sunt cazuri, e drept rare şi destul de misterioase pentru medici, când unii oameni îşi pierd simţul spaţial. Atunci când se întâmplă asta, activităţile simple precum ar deschiderea unei uşi, ridicarea unei căni sau folosirea unui creion, devin nişte sarcinini extrem de dificile. Asemenea oameni trebuie să-şi urmărească foarte atent fiecare mişcare a mâinilor pentru a reuşi să le folosească cu succes, scrie efemeride.ro.