Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, este unul dintre cei mai veneraţi sfinţi din calendarul ortodox, sărbătorit la dată fixă în fiecare an - 6 mai.

În tradiţia populară sărbătoarea este cunoscută sub numele de San-George, potrivit crestinortodox.ro.

În calendarul popular, San-George este considerat a fi un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor, el fiind identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul Trac.

În spiritualitatea populară, San-George este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru - Sâmedru -, între cele două divinităţi existând o înţelegere cosmică, facilitată şi de divinitatea supremă. Se spune că atunci când se aud primele broaşte cântând, San-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viaţă, el fiind considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor şi închizătorul anotimpului friguros.

Toamna, Sâmedru, care nu iubeşte pomii înverziţi, primeşte cheia de la San-George pentru a închide timpul frumos şi a slobozi din adâncuri anotimpul rece.

În calendarul popular, că şi în tradiţia creştină, San-George este o divinitate tânără, hipomorfă, purtată în spate de un cal. În egală măsură, el este şi o divinitate pastorală, de origine indo-europeană, ziua să de celebrare fiind considerată a fi momentul de început a anului pastoral.

Dacă în trecut această sărbătoare era cinstită cu mult fast timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai străbate farmecul ei de altădată. Cele mai multe obiceiuri legate de această zi au fost abandonate pe parcursul timpului dar importantă sărbătorii în spiritualitatea tradiţională ne obligă să amintim câteva dintre practicile şi obiceiurile de odinioară.

În ajunul zilei de 6 mai oamenii pregăteau cu grijă brazde verzi, tăiate sub formă pătrată, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie şi flori galbene de primăvară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce.

În noaptea sau dimineaţă zilei de San-George capul familiei, întotdeauna un bărbat, aşeza brazdele, astfel împodobite, "de straja "la stâlpii porţilor şi ai caselor, la ferestrele şi uşile caselor şi grajdurilor, în grădini şi pe mormintele din cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele şi semănăturile erau protejate de forţele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral.

Măsurile de protecţie se luau mai ales împotriva strigoilor şi strigoaicelor care, conform tradiţiei, furau mâna vitelor cu lapte. Tot împotriva strigoilor se obişnuia a se pune lângă poartă casei şi la intrarea în grajd o grapă, aşezată cu dintîi în sus şi cu un brăcinar de fecior cast petrecut printre aceştia.

O altă practică care se săvârşea acum era împodobirea doniţelor de muls vacile cu multă verdeaţă şi flori de primăvară. Doniţele, pline cu apă şi astfel "gătite", se puneau în tindă casei, după uşa de la intrare. În dimineaţă zilei de San-George, apă şi verdeaţă tocată erau turnate în hrană animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor şi că vor fi protejate de toate relele.

Întrucât San-George era considerat a fi Cap Mare de Primăvară - moment important în derularea timpului calendaristic - în preziua sărbătorii dar şi pe parcursul celor trei zile în care era celebrat, erau îndeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei şi a norocului.

În ajunul zilei de San-George, fetele de măritat credeau că îşi pot vedea ursitul dacă priveau, în această noapte, într-o cofă plină cu apă.

În dimineaţă zilei de 6 mai tot ele, fetele, puneau în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coroniţe, pentru a observă, pe furiş, care fecior va calcă peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu călcau pe coroniţe, fetele credeau că în acel an se vor căsători. Brazdele şi coroniţele erau păstrate peste an, pentru a fi folosite că remediu în ameliorarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.

În această zi fetele mai obişnuiau să semene usturoi, pe care-l păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau că vor fi înzestrate cu toate virtuţile şi că se vor căsători în cel mai scurt timp.

Dis - de - dimineaţă, înainte de a se scutură rouă, fetele mergeau pe furiş în pădure, în locuri ferite şi îndepărtate, "până acolo unde nu se auzeau lătratul câinilor şi cântatul cocoşilor", pentru a culege mătrăgună şi năvalnic, pe care le aduceau acasă şi le puneau în pod sau sub streaşina, în credinţă că aceste plante miraculoase le vor aduce peţitori bogaţi. Obiceiul păstra ceva din solemnitatea ceremonială a marilor rituri: fetele îşi luau traistă şi un colac descântat şi, odată ajunse în pădure, se încingeau într-un joc cu semnificaţii magice, mâncau colacul, stropeau cu vin locul din care recoltaseră plantele şi abia apoi se întorceau acasă purtând un steag, numit pe alocurea struţ, confecţionat din ramuri de copac împodobite cu panglici multicolore.

Mătrăgună recoltată acum era păstrată peste an pentru a fi folosită la vindecarea unor bolii sau la practicarea vrăjilor de măritiş pentru fetele urâte sau bătrâne, a vrăjilor pentru îmbogăţire şi câştigare a faimei sau a celor de înmulţire a laptelui la vaci. Mătrăgună putea să provoace şi nenorocire, sărăcie, urâţenie, nebunie sau moarte, în funcţie de modul cum era folosită, de riturile sau vrăjile în care era uzitată sau în funcţie de actul care-i declanşa puterea.

Flăcăii, pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, căutau, în dimineaţă zilei de 6 mai, iarbă fiarelor, plantă miraculoasă ce putea să sfărâme lăcăţele şi lanţurile sau putea să le confere lor, flăcăilor, proprietăţi miraculoase, în ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă din pădurea localităţii în care trăiau, ducând cu ei câte o cofă cu apă neîncepută.

Fiecare tânăr îşi ascundea vasul într-un loc doar de el ştiut rostind numele fetei ce-i era dragă. Apoi, până la ivirea zorilor se prindeau cu toţii în hora, spuneau cimilituri sau cântau din fluiere.

La răsăritul soarelui fiecare privea în cofă cu apă. Dacă în vas se află un fir de iarbă, credeau că se vor căsători cu faţă iubita şi că vor trăi împreună până la adânci bătrâneţe. Dacă în apă se află o floare uscată sau veştedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând.

Femeile căsătorite săvârşeau şi ele practici magice pentru bunul mers în gospodărie. De exemplu, în dimineaţă zilei, înainte de răsăritul soarelui, mergeau în pădure şi culegeau plante doar de ele ştiute (mulgătoare, untul vacii), pe care le adăugau în hrană animalelor, în credinţă că vacile vor da lapte mult şi de bună calitate.

Tot în această zi se prepară şi "unsoarea oilor", un medicament obţinut din plante şi grăsimi animale, unguent ce se aplică pe ugerul oilor pentru a le apară, astfel, de boli pe tot parcursul verii.

Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că acel care încalcă interdicţia avea să fie somnoros întregul an.

Urzicatul era un alt obicei de San-George, practicat de tinerii din comunităţile tradiţionale bucovinene. Întrucât sărbătoarea deschidea o perioada solicitantă în derularea tuturor activităţilor economice, tinerii se atingeau, pe furiş, peste părţile neacoperite ale corpului, cu tulpini de urzică, nutrind convingerea că în felul acesta vor fi mai ageri, mai harnici şi mai sănătoşi de-a lungul întregii veri care urmă să înceapă.

În strânsă dependenţă cu faptul că San-George deschidea anul pastoral, în ajunul sau în dimineaţă acestei zile se aprindeau focuri vii, fie în vatra casei, prin frecarea a două bucăţi uscate de lemn, fie în ograda, prin învârtirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaură practicată în blană uşii de la grajd, fie într-un loc dinainte stabilit situat în vatra satului. În cazul focurilor aprinse în ograda sau în vatra satului, tinerii obişnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta, se purifică şi se apară de orice posibile influenţe nefaste.