Există două categorii de stres, unul “bun” (eustres), care stimulează funcţiile de adaptare, iar altul “rău” (distres), care depăşeşte aceste funcţii de adaptare şi lasă urme în corp şi psihic, informează Gandul.info.

„Este important să înţelegem că stresul este o reacţie fiziologică de răspuns a organismului în faţa evenimentelor şi devine patologic atunci când depăşeşte capacitatea de adaptare a corpului. Stresul, odată depăşit, face ireversibile reacţiile de răspuns ale organismului. Stresul cronic amplifică însă aceste stări. Diferenţele individuale ţin de amploarea şi de persistenţa în timp a perturbărilor ocazionate de stres. Ştiind totuşi că nu suntem cu toţii egali în faţa evenimentelor, că nu reacţionăm toţi în acelaşi fel în faţa anumitor situaţii, trebuie să luăm în considerare mai mult modul în care persoana priveşte evenimentul'', spune Petros Liolios, specialist în Psihopedagogie Perceptivă pentru Gândul.

Fascia este ţesutul care creează o relaţie de continuitate, de la suprafaţă, până în profunzimea corpului. Datorită poziţiei sale „geografice”, ea unifică întregul corp.

„Un şoc fizic sau psihic va provoca tensiuni şi crispări ale fasciilor. Chiar şi atunci când şocul nu ajunge să se traducă printr-un simptom, lasă totuşi o urmă în corp, palpabilă pentru o mână expertă. Oricare dintre noi a reperat măcar o dată aceste tensiuni specifice: „Sunt încordat, simt tensiuni în trapez, am un nod în gât, am crampe la stomac“. Atunci când palpăm, gâtul este într-adevăr încordat şi stomacul crispat” , afirmă Petros Liolios.

La un stres adaptat, fasciile absorb şocul în profunzime, iar tensiunile şi diferitele simptome dispar. „Spunem deseori: “ Trece…“

Când şocul depăşeşte capacităţile fiziologice de adaptare, rămân însă anumite crispări. Atunci când aceste crispări se situează într-o zonă arteriovasculară critică, ele antrenează compresiuni şi privaţiuni vasculare. Dau chiar o disfuncţie a organelor implicate.

Dacă se instalează o modificare fascială la nivelul regiunii pulmonare: muşchiul marele pectoral şi muşchiul pectoral mic sunt încordaţi, la fel ca şi muşchii gâtului şi diafragma toracică, lichidele stagnează, plămânul este densificat, pleura se contractă’’, mai spune specialistul. 

Persoana respiră greoi, la început în mod inconştient, apoi conştient. Nu are aer, o senzaţie de opresiune şi uneori chiar de “menghină” punând stăpânire pe ea. Apăsarea toracică face persoana mai puţin adaptabilă la stres.

„Eliberarea acestei opresiuni acţionează atât asupra stresului propriu-zis, cât şi asupra cronicităţii acestuia. Fascia pericardică este şi ea sensibilă la stres. Crisparea sa antrenează o senzaţie de opresiune cardiacă puternic resimţită de către pacient, uneori chiar de tipul falsei angine pectorale, ceea ce adaugă un stres suplimentar. În acest caz, inima nu este afectată de nicio patologie, în schimb indispoziţia şi starea de rău sunt create de o tensiune a fasciei pericardice (înveliş al inimii ce se inserează pe stern şi dorsale)’’, precizează Petros Liolios.

Stresul acţionează  asupra fasciilor, dar şi asupra ţesutului conjunctiv interstiţial, “albia” microcirculaţiei şi loc al schimburilor.

„Consecinţele sunt o pierdere a elasticităţii dermului, senzaţia de frig şi o diminuare a calităţii schimburilor. Cu cât frigul este mai pronunţat, iar pacientul vorbeşte despre faptul că “i-a intrat frigul în oase”, cu atât este şi şocul mai pregnant. 

Din tensiune în tensiune, persoana îşi pierde din vitalitate, este obosită, ceea ce duce la instalarea unui adevărat cerc vicios. Această stare a fasciilor creează angoase, care pot părea puţin importante la început, dar care perturbează în mod considerabil viaţa persoanei, se poate ajunge chiar la depresie, atacuri de panică.

Odată reperată tensiunea, fasciaterapeutul aplică o mişcare uşoară de tragere, aproape imperceptibilă, pentru a întinde fascia.

În momentul în care aceasta este în întregime întinsă, fasciaterapeutul găseşte un “punct de sprijin,  astfel încât corpul să reînceapă să reacţioneze. Practic, prin fasciaterapie terapeutul redă echilibrul şi elasticitatea ţesuturilor, ele îşi recapătă mobilitatea, iar persoana starea de bine’’, mai spune  Petros Liolios, specialist în Psihopedagogie Perceptivă.