Zeci de localităţi din ţară mai există doar pe hârtie. De fapt, pe-acolo abia mai găseşti un suflet-două, rătăcite într-un ocean de singurătate. Sunt sate care au murit tăcute, iar autorităţile ignoră ce a mai rămas din ele.

Drumul se ţine departe de ea, iar copacii o acoperă cu totul. Aşa încât casa Mariei şi a lui Victor Corceac pare că se ascunde de ochii lumii. Dar nici nu are cine să o mai vadă, fiindcă ea îi adăposteşte pe ultimii oameni rămaşi în satul Armanca din Râşcani.

"Cel mai mult în satul nostru au fost zece gospodării, zece familii. În general se ocupau cu agricultura", spune Victor Corceac.

Victor şi Maria au trecut de 70 de ani. Bărbatul s-a născut aici şi nu se dă dus din locul de care-l leagă amintirile. Mai greu s-a obişnuit soţia sa.

"M-am căsătorit în anul 1962. Am venit aici. Îmi era frică. Nu eram fată de oraş, dar oricum. În regiunea Cernăuţi satele nu erau foarte mari. În 1963 s-a născut Valentina, în 1964 – Mila, în 1965 – Lena. Toate la o diferenţă de un an. Nu aveam timp să-mi fie urât aici.  M-am obişnuit, îmi părea că îmi este bine", spune femeia.

De fapt, ca atâţia alţii din ţara asta, tanti Maria se obişnuise cu lipsurile. Atâta doar că, tânără fiind, nu i se părea prea greu de trăit aşa.

"Aici nu era niciun magazin. Până la Vasileuţi sunt doi kilometri. Acolo şi fiica mergea la şcoală. Îmi era frică - 2 km", spune Maria Corceac.

Şi curentul electric a ajuns greu aici, abia prin anii '80.

"Fiicele îmi ziceau: Ce fel de tată eşti tu dacă noi ne facem lecţiile la lampa cu kerosen? Eu m-am dus la primărie şi am zis că fetele mele vor să plece, iar soţia să divorţeze de mine. Asta i-a făcut să acţioneze", îşi aduce aminte bărbatul.

Cele patru fete au crescut şi, la fel ca toţi cei de vârsta lor, au plecat din sat spre o viaţă mai bună. Încet-încet s-au stins rudele şi vecinii mai în vârstă, iar de vreo zece ani mătuşa Maria şi nea Victor au rămas singuri şi-şi mai fac de lucru pe lângă casă.

Le-ar fi greu să meargă pe jos în satul vecin după cumpărături.  Însă puţine lucruri cumpără de la magazin. Pentru mâncare se gospodăresc aşa cum fac de-o viaţă, folosind pământul din jurul casei. Ca orice gospodari, au câteva animale şi păsări. 

Însă oricâtă treabă ar avea, nu sunt decât două suflete acolo şi nu te poţi abţine să-i întrebi cum e să trăieşti aşa.

"Sunt oameni care ne invidiază că locuim aici. Alţii ne întreabă: Cum staţi voi acolo, singuri? Cum de nu vă este frică? Sau, alţii spun: Eu aş fi de acord să locuiesc acolo, este bine, este aer curat", spune bărbatul.

Uşor de spus, însă este greu de presupus că s-ar putea cineva obişnui să trăiască la fel ca mătuşa Maria şi nea Victor. Singura lor sursă de ştiri este radioul, nu televizorul. De altfel, televizor nu au avut niciodată. Iar acum, cei doi bătrânei nici nu-şi mai doresc cine ştie ce.

"Am vrea ca să avem sănătate, să rămână totul aşa cum este. Eu cinci ani am ştiut ce înseamnă viaţă pe timp de război. După război, peste doi ani când aveam deja şapte ani, a fost foamete. Ţin minte foarte bine şi am văzut cum s-a trăit în acele timpuri.  Acum însă, ceea ce s-a ales după "perestroică" nu poate fi comparat cu ceea ce a fost înainte. Atunci era mulţumiţi de ceea ce avem", spune Victor Corceac.

Le-am spus la revedere soţilor Corceac şi i-am lăsat să-şi depene asfinţitul vieţii în singurătatea lor obişnuită. Iar noi ne-am dus să vorbim cu autorităţile locului despre soarta satului Armanca.

"Chiar dacă acolo locuiesc doar două persoane, tot se consideră sat. Pe viitor credem că această localitate va prospera. Cred că atât conducerea raionului, cât şi cea locală, nu vor permite dispariţia satelor noastre şi prin orice metode vor atrage tinerii să se întoarcă în sate şi să locuiască în aceste locuri frumoase", spune secretarul comunei Vasileuţi, Ina Braduţan.

Chiar poate cineva să aducă înapoi tinerii care au prins deja de câţiva ani gustul Occidentului? Cine ştie, poate greşim noi. Nu greşim însă dacă vă spunem că aceeaşi situaţie este în satul Şestaci din Sângerei, unde-şi duc traiul trei persoane. Una dintre ele este mătuşa Eufrosina.

Ajunsă la 81 de ani, îşi poartă de grijă în locul în care s-a născut şi unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii.

Mătuşa Eufrosina o duce cam greu, nu doar pentru că nu are cine să o ajute la treburi, ci şi pentru că trăieşte dintr-o pensie de doar câteva sute de lei. Acum are o problemă în plus – hoţii care dau târcoale gospodăriei.

"Patru ani de zile eu am şezut aici singurică. Nu era nimeni, nimeni. Iaca singură am locuit şi veneau şi-mi furau găinile, una, alta şi am ieşit şi m-am dus şi gata. Şi am stat doi ani de zile la Clişcăuţi, acolo de vale", spune femeia.

Spre deosebire de Armanca, istoria satului Şestaci e ceva mai bogată. Pe timpuri, spune mătuşa Eufrosina, aici erau zeci de gospodării.

"A fost şcoală. Club a fost, chiar în faţa casei mele. După deal a fost sat, veneau copiii la şcoală, a fost, a fost", ăşi aduce femeia.

Acum nu mai sunt decât amintiri. Iar dacă are nevoie de ceva cumpărături, femeia trebuie să bată drumul până în satul vecin. Însă cum nu o mai ţin puterile pentru aşa ceva.

"Să vă spun drept, eu în Sângerei de când nu am fost am şi uitat drumul", a adăugat ea.

E uşor de înţeles cât s-a bucurat când i-am bătut la poartă, deşi nu aştepta oaspeţi

Singurii vecini care mai sunt în sat se bucură şi ei să stăm de vorbă, dar nu să şi filmăm gospodăria. Oamenii sunt precauţi. Natalia ne spune că nu se simte legată de aceste locuri, dar nu are bani ca să-şi cumpere o casă în altă parte. Iar viaţa aici e parcă mai grea decât în alte părţi.

"Nu-i apă. Anul trecut nu am avut apă. Omătul şi glodul tot e până la genunchi. În satul vecin mergem poate după o pâine. Dar poate ne ducem şi pâine nu-i, venim înapoi, apoi iar", spune femeia.

Crede că ar trece mai uşor peste toate dacă i-ar avea acasă pe cei doi copii. Însă cum nu are unde să-i ducă la grădiniţă şi la şcoală, i-a lăsat în grija bunicii, la Sângerei.

"Ei trebuie să stea cu bunica acolo, iar noi aici. Ce fel de viaţă este când copilul creşte acolo, iar noi aici. Le dau un pic de ajutor, măcar ceva produse ca să-i pot întreţine", spune Natalia.

Şi totuşi, satul Şestaci are o şansă inedită de a rămâne pe hartă. Asta pentru că un preot originar de aici a început acum trei ani să ridice o mănăstire.

"După cum ştim sfinţii părinţi din vechime ne îndeamnă la o aşa activitate în locuri mai retrase de lume, mai cu linişte sufletească pentru a ne putea ruga lui Dumnezeu. Credem că nu numai pentru satul acesta, dar îndeosebi pentru satul acesta va fi o renaştere din pulberele amintirii", susţine părintele Serghei.

În schimb, satul Petrovca din Anenii Noi chiar a fost îngropat în pulberea amintirii, deşi este vegheat de ultimul om care nu se dă dus din el. Gheorghe Postică oftează şi povesteşte.

"Tare frumos sat, tare frumos. Era sat, erau case, dar satul s-a destrămat pentru că nu era lumină", spune bărbatul.

Petrovca a avut perioada lui de glorie, cu 60 - 70 de familii, oameni gospodari care-şi rânduiseră viaţa fără să viseze că satul va muri sub ochii lor.

Gheorghe Postică s-a născut, a crescut şi a îmbătrânit pe aceste meleaguri. Acum e singur, aşa că îşi organizează cum poate viaţa şi treburile casei.

Oricum, nu vrea să plece în altă parte. Undeva în adâncul sufletului ţine vie speranţa că lucrurile se vor schimba şi satul va reveni la viaţă.

"Da de ce să mă mut? Eu am nepoţi şi ei pot să rămână. Iată am pus nuci şi o să crească încetişor şi am nepoţi, ei vor construi din urma mea şi vor face", spune bărbatul.

Aşa visează frumos nea Gheorghe. Iar casele din restul satului îl privesc tăcute, cu ochii pustii ai geamurilor sparte. Doar pe ici-colo, tăcerea apăsătoare a acestui colţ de lume e spartă de câte-o mică gospodărie încropită câţiva săteni din vecini, de la Mereni.

Cam atât se poate spune despre ce a mai rămas din satul-fantomă. Cât priveşte trecutul, primarul din zonă ştie clar:

"Această localitate era o aşezare, să zic eu, care se numea Petricica, ulterior după 1812, după ce s-a instaurat dominaţia rusească a devenit Petrovca. Această localitate de câteva decenii nu mai există ca localitate, administrativ ea nu există ca localitate", spune primarul satului Mereni, Eugeniu Salcuţan.

Potrivit Întreprinderii de Stat Registru, Moldova are acum 47 de sate în care locuiesc de la unu până la zece oameni. Sunt sate în care, cu siguranţă, cât de curând nu va mai rămâne nimeni şi care se vor adăuga pe lista localităţilor moarte. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Pelinia, Chetrişul Nou sau Stălineşti.

"Trebuie să o spunem deschis şi franc că în Republica Moldova are loc procesul de depopulare. Republica Moldova pierde anual mai mult de 10.000 de persoane. Noi în perioada de independenţă am pierdut mai mult de 200 de mii de oameni. Republica Moldova pierde 3 – 4 sate anual", susţine conferenţiarul universitar Valeriu Sainsus.

Oficial, Moldova are 3,5 milioane de locuitori, iar peste Nistru mai sunt 600.000. În realitate, însă, cifrele sunt contrazise de migraţia masivă.

"Eu sunt de părerea că totuşi în spaţiul ţării sunt cu mult mai puţini decât datele oficiale. Adică vreo 2,5 - 2,8 milioane. Sunt adeptul pronosticurilor demografice ale Institutului de la Viena. Ceea ce înseamnă că în următorii ani noi riscăm să mai pierdem încă un milion, un milion şi jumătate. Conform studiilor noastre pe care le avem în următoarea etapă sub pericolul dispariţiei mai sunt 150 de sate", mai spune Valeriu Sainsus.