Tragedia copiilor ajunşi în orfelinate: Singuri pe lume, dar încă mai pot să zâmbească
Au rămas singuri pe lume, dar încă mai pot să zâmbească. În spatele zâmbetelor se ascund, însă, adevărate tragedii prin care au trecut mulţi copii ajunşi în orfelinate. Sunt siguri doar de un lucru - nimeni nu va veni să-i ia acasă.
Acest copil de 11 ani nu mai ştie nimic despre familia lui.
"Mama a murit, toţi au murit. Nu ştiu dacă tata e viu şi bunelul şi lelea. De când nu i-am vazut..., am uitat", a spus un băiat.
Băiatul povesteşte că a fost adus la orfelinat de sora lui mai mare: "A spus să mă ducă la Corneşti. Am avut o boală, nu ştiu ce. De la Corneşti m-a adus aici".
Directorul gimnaziului susţine că băiatul are nevoie de consultanţă psihologică permanentă.
"El este orfan. Au fost nişte încercări de înfiere a copilului, dar au eşuat, pentru că copilul are şi unele probleme de sănătate", a declarat directorul Gimnaziului Internat nr.2 din Capitală, Iurie Donţu.
Acest copil nu este singurul din orfelinat pentru care familia a fost un coşmar. O soartă similară a avut-o şi o fetiţă de nouă ani.
"Iulia are o poveste mai tristă, decât multe alte poveşti. Ea a fost adusă în clasa I-a, a învăţat jumătate de an, după care mama ei a luat-o acasă în zilele de odihnă şi a dispărut", a menţionat Donţu.
Directorul poveşteşte că fetiţa a fost găsită în stare gravă şi aproape nu mai putea vorbi: "A fost găsită peste jumătate de an, vara, într-o pădure, cu mama ei şi cu concubinul mamei. Locuiau într-o căsuţă, într-o colibă improvizată din cutii de carton".
"Mama şi cu tata m-au adus în pădure. Casa era din lemne", a explicat fetiţa.
Micuţa a revenit la orfelinat, mama ei a avut însă un sfârşit tragic.
"Peste aproape un an de studii, să auzim de la sora mamei, care a venit la şcoală, că mama a fost găsită moartă, arsă în pădure, în acelaşi loc unde obişnuia să se afle", a precizat Iurie Donţu.
Aceşti copii vor avea un adăpost sigur până la 16 ani. După absolvire, ei pot rămâne în caminele gimnaziului, până la 20 de ani. Ulterior, vor trebui, însă, să-şi poarte singuri de grijă, într-o lume care rămâne surdă la nevoile lor.